Managerul Teatrului Naţional din Timişoara este o adevărată mână de fier, o femeie care a reuşit să împletească ideal trei laturi esenţiale ale vieţii – cea de mamă și cea de soţie cu cea profesională, de regizor şi manager.
Sub bagheta ei parcă magică, Teatrul Naţional din Timişoara a cunoscut din 2005, când Ada Hausvater i-a preluat cârma, un drum ascendent. În mandatul ei, Ada a inaugurat pentru public două noi săli de spectacole (Sala 2 şi Studio „Uţu Strugariu“), adică în jur de 300 de locuri, iar în 2012 a primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, distincţie acordată de Ministerul Culturii și Comunicării din Franța. Mai mult, teatrul fruntaş timişorean găzduieşte anual Festivalul European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), ocazie cu care spectacolele de teatru pe text românesc se completează perfect cu cele în aer liber şi cu cele de tip one-man show şi teatru-dans. Citeşte mai jos o discuţie tonică şi onestă cu o femeie specială, care îşi adoră meseria, crede în oameni şi ştie cum să îşi urmeze visurile!
Începuturile
Prima mea călătorie la Timişoara s-a desfăşurat în forţă, cu participarea la Festivalul European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), unde am asistat la spectacole de teatru pe repeat şi am avut un program înţesat de întâlniri în backstage-ul sălilor de teatru. Nu mă dezmeticisem după drumul lung când, ajunsă în biroul de presă al Teatrului Naţional din Timişoara, am făcut cunoştinţă cu Ada Hausvater-Lupu, directorul instituţiei şi regizor. Efervescentă şi zâmbitoare, Ada m-a invitat în biroul ei şi… am pornit reportofonul. Sparg gheaţa şi o întreb care a fost momentul care a făcut-o să se îndrepte către teatru. Ada inspiră adânc şi îmi răspunde zâmbind că a fost un proces, nu neapărat un moment. „Mama mea a crezut întotdeauna în puterea imaginației. Tot ceea ce ne înconjura avea o poveste și, dacă n-o avea încă, era șansa noastră să o inventăm”, îmi spune. Aflu că părinţii au dus-o la teatru de când era mică şi că a văzut enorm de multe spectacole, pe numeroase dintre ele revăzându-le de câteva ori. Astfel, teatrul a devenit foarte curând o parte importantă din existența (și din educația) Adei. Şi alegerea meseriei de regizor a fost „chestie de imaginaţie”, continuă Ada. „Ca regizor, ai șansa să creezi o lume până la capăt, așa cum ai visat-o. (râde) More or less…”
Meserie grea, dar frumoasă
Dacă nu ar fi făcut teatru, ce meserie ar fi ales? „Mi-ar fi plăcut să fiu psiholog”, îmi răspunde prompt. „Mai ales psihoterapeut. Și cred că aș fi fost foarte bună.” Totuşi, ca regizor, nu a fost cazul să facă sacrificii, mă asigură Ada, care îşi practică meseria cu pasiune și din pasiune, „în ideea că sunt bună în ceea ce fac. Altfel, alegeam altă meserie, pentru care să simt că sunt potrivită”. Cum în orice profesie există obstacole, am vrut
să ştiu care sunt provocările pe care le întâmpină cel mai des ca regizor. „Eu cred mult în a fi pozitiv și în a pleca de la premisa că orice problemă are (măcar) o soluție”, îşi începe ea pledoaria. „Așa am crescut și așa lucrez cu cei din jurul meu, fie că e vorba de regie sau de management. Așa că obstacolul cel mai mare pentru mine (și de care mă lovesc cel mai des) îl constituie acea aplecare a multor oameni de a începe cu «nu», de a fi siguri că «nu» și, în general, ideea de «nu»”, îmi spune cu o umbră de dezamăgire în glas.
Munca ei cea dragă
Spectacolul „Maria de Buenos Aires”, pe care regizoarea l-a pregătit cu mult suflet şi care a avut un debut fulminant în toamna anului trecut, marchează încă un pas înainte în cariera Adei. „Prin compozitorul Ástor
Piazzolla (cel care a creat genul Tango nuevo, replică a tradiţionalului tangou argentinian – n.r.) şi prin tot ceea ce am cercetat eu pentru acest spectacol, am accesat noi zone ale profesiei mele şi simt că astfel am reuşit să-mi depăşesc eu însămi o serie de panici artistice”, se destăinuie ea. „Maria de Buenos Aires” îţi stârneşte numeroase sentimente, fiind o adevărată experienţă să te afli în public. Exact asta şi-a dorit şi Ada: să scoată din spectator o emoţie pe care, de cele mai multe ori, nouă, oamenilor, ne e ruşine s-o arătăm. „Şi anume, că suntem vulnerabili”, spune ea lucrurilor pe nume. „Uneori, ne e jenă faţă de partenerul de viaţă că ne e drag, că îl iubim. Îmi doresc ca, prin spectacolele mele, să fac trecerea între aceste două planuri şi să apropii publicul de scenă şi invers.”
Despre cum să-ţi urmezi visurile
Ada știe că, dacă echipei ei îi este bine, atunci şi ce face ea va ieşi bine – altfel, nu sunt şanse. Pentru Ada este esenţial să reuşească să ajungă la emoţia din oameni, indiferent de partea tehnică implicată. Cum reuşeşte o persoană atât de ocupată să găsească acel echilibru între munca de regizor, cea de manager şi familie? „Sunt foarte mult timp manager!”, recunoaşte râzând. „Managementul meu la Teatrul Naţional din Timişoara este însă tot creaţie, deoarece lucrez cu oameni şi trebuie să le acord acestora şansa de a se dezvolta.” Pentru a creşte relaţia cu oamenii din echipa ei, a avut nevoie de timp, pentru a se calibra unii cu alţii. De aceea a fost nevoită să refuze oferta de a pune în scenă spectacole din 2005 până în 2008. Tot pentru a se concentra pe echipa ei Ada a amânat să lucreze în alte teatre şi abia în 2011 a montat un spectacol la Teatrul Naţional Cluj-Napoca. Însă nu îşi sacrifică familia niciodată. „Mă străduiesc să fac în aşa fel încât să petrec după-amiezile cu băieţelul meu, care este absolut minunat! Îmi fac timp să lucrez când ai mei sunt plecaţi undeva”, explică ea. Deşi într-un fel îi este greu, consideră că meseria ei este fabuloasă. Ada a înțeles că „toată viaţa asta ţine de visuri care trebuie împlinite foarte bine. Doar că oamenii trebuie să îşi unească visurile şi să muncească pentru ele”.
Minute libere… numărate
O femeie împlinită, de carieră şi cu o viaţă de familie sănătoasă mai are timp de citit cărţi sau reviste?, îndrăznesc s-o întreb. „Da, noaptea!” (râde) De obicei, preferă vara pentru a evada într-o vacanţă şi, în plus, îşi doreşte să ajungă la… fitness. (râde) „Îmi place să ies cu băieţelul meu cu bicicleta, dar şi pentru asta am nevoie de timp. Însă sunt fericită şi, atât timp cât sunt bucuroasă, toate se aşază cumva. E o chestiune de opţiune, asta am ales eu! Când am luat concursul aici, în 2005 eram regizor liber-profesionist, făcusem aici un spectacol şi tocmai îmi depusesem actele să plec în Canada (soţul meu fiind canadian), dar mi-am dorit să demonstrez că…
se poate. Aşa că am rămas aici. Şi am arătat că se poate să trăieşti normal, să te bucuri, să construieşti şi să lucrezi într-o instituţie de stat ca un profesio-nist. Fatalismul ţine de altă zonă!”
La obiect
Ce îl înveți pe fiul tău?
Să se bucure, să vadă partea frumoasă a oamenilor și a lucrurilor care îl înconjoară.
Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit până acum?
Sunt suma sfaturilor bune pe care le-am primit în viață: se cheamă Educație. Dar îmi amintesc mereu o vorbă pe care o știu de la mama, care o știe de la bunica, iar ea a auzit-o de la străbunica: dacă tot trebuie să deschizi gura, fă-o în așa fel încât să lași loc de bună ziua.
Care crezi că sunt cele mai importante condiţii ca o relaţie să funcţioneze sănătos?
Să comunice. Să răspundă. Să aibă încredere în partener. Și – a patra – ar fi minunat să trăiască împreună.
Cât de des spui te iubesc?
De 100 de ori pe zi, copilului meu. De altfel, ca principiu de viață, prefer să risc să spun te iubesc decât, tăcând, să ratez să mi se spună te iubesc.
Citește și:
Diana Munteanu: Cu banii nu poti cumpara decat bunuri
George Ivascu: „In teatru, e ca-n iubire: ai nevoie de un partener”
Așa părinte, așa copil: Maia Morgenstern și Tudor Istodor
Articol preluat din ediția de decembrie 2015 a revistei Femeia.
Autor: Dana Ruxandra Parghe
Foto: arhiva personală