Esti aici
Femeia.ro > Bani și carieră > Alexandru Vaida-Voievod la Conferința de Pace de la Paris (1919)

Alexandru Vaida-Voievod la Conferința de Pace de la Paris (1919)

Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) s-a născut într-o familie românească, bogată, ce fusese înnobilată de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, la 1627, de aici și titulatura „Voevod”, din numele său.

Ascensiunea politică

În efortul conjugat de pregătire a Marii Uniri și a recunoașterii acesteia prin sistemul Tratatelor de pace de la Paris, politicianul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod a avut un rol determinant. Acest episod magistral al carierei sale a rămas oarecum necunoscut din pricina evoluției ulterioare controversate, când a sprijinit regimul autoritar al lui Carol al II-lea, legiferând derapajele extremiste.

Membru al Partidului Național Român din Transilvania, devenit în 1926 Partidul Național Țărănesc, Alexandru Vaida-Voevod a fost în repetate rânduri, începând cu anul 1919, la conducerea diferitelor ministere, ajungând până la înalta demnitate publică de prim-ministru al României, în trei rânduri: 1 decembrie 1919 – 10 ianuarie 1920; 6 iunie 1932 – 17 octombrie 1932; 14 ianuarie 1933 – 9 noiembrie 1933.

Coordonatele personalității

Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) s-a născut într-o familie românească, bogată, ce fusese înnobilată de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, la 1627, de aici și titulatura „Voevod”, din numele său. După școala primară la Cluj și liceul la Bistrița și Brașov, se înscrie la Universitatea din Viena, Facultatea de Medicină. Perioada studenției coincide cu începuturile activității politice când, cu entuziasmul caracteristic vârstei, s-a alăturat organizației „România Jună”, unde de la simplu membru a ajuns președinte, implicându-se în mișcarea de eliberare națională a românilor de sub tutela Imperiului Austro-Ungar. Urma astfel tradiția strămoșilor, de luptători activi, căci în casa bunicului său fusese elaborat textul „Memorandumului”, (1892), cea mai importantă petiție prezentată de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, prin care solicitau recunoașterea drepturilor politice și confesionale ale românilor, precum și încetarea persecuțiilor și încercărilor de maghiarizare. Mai târziu, el însuși i-a declarat răspicat Arhiducelui austro-ungar, Francisc Ferdinand, în prima audiență din 28 februarie 1907: „În privința limbii și a unității culturale suntem de o perfectă unitate, ca poate niciun alt popor”.

Interesul său pentru politică este susținut de calitățile necesare ascensiunii în domeniu: inteligență, curaj, viziune europeană, pragmatism. Din nefericire, aceste calități s-au dovedit a fi anihilate de orientarea politică de după anul 1933, marcată de naționalism exacerbat și antisemitism, accente incipiente ce s-au detectat încă din perioada formării, când a aderat la social-creștinismul austriac, doctrină antidemocratică și antiliberală; convulsiile social-politice, bolșevismul i-au acutizat opțiunile.

Contribuția la realizarea Unirii

În prima perioadă a afirmării sale politice, Vaida-Voevod a susținut din diversele sale poziții cauza românilor transilvăneni în efortul lor de Unire cu țara: ca apropiat al lui Francisc Ferdinand, urmașul la tronul Imperiului Austro-Ungar; în calitatea sa de deputat român în Parlamentul de la Budapesta, până la sfârșitul războiului, când Imperiile vecine s-au prăbușit; ca mediator al mesajului românilor din Transilvania între reprezentanții Puterilor Centrale și București în perioada neutralității României în război (1914-1916); ca membru al francmasoneriei, înscris, după ce s-a sfătuit cu I.I.C. Brătianu, pentru a avea susținerea presei franceze și acces la informații speciale, folosite în favoarea României, pe perioada Congresului de Pace de la Paris; ca delegat care a prezentat Regelui Ferdinand hotărârea de Unire a Transilvaniei cu România.

Lupta diplomatică de la Paris

Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu era responsabil, în calitate de conducător al delegației României, de recunoașterea de către Marile Puteri a rezoluțiilor Unirii de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia. De la începutul anului 1919, Alexandru Vaida-Voevod a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace. Confruntându-se cu o atitudine negativă a participanților la Conferință în reglementarea Tratatului cu Austria, referitoare la statutul minorităților, în special la cea evreiască, I.I.C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independența”.

Vaida-Voevod a preluat misiunea de a continua discuțiile pentru semnarea Tratatului cu Ungaria. În ședințe a atins în egală măsură și chestiunea Basarabiei. Gândea că: „Politica lui Brătianu a fost excelent condusă. Rezistența pe viitor va trebui însă interpretată în sensul ca prin negocieri să obținem maximul posibil cu minimul de jertfe”. A obținut astfel unele reformulări referitoare la recunoașterea independenței României, rezultate ce au corespuns intereselor românești, astfel că, la 4 iunie 1920, se semnează la Trianon, Tratatul cu Ungaria, prin care se recunoștea Unirea Transilvaniei cu România, iar actul de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaționale ca un drept istoric inalienabil al națiunii române.

Citește și:

 

Articol preluat din ediția de octombrie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Delia Bălăcan
Foto: Colecția Bibliotecii Academiei Române

Comments

comments

Leave a Reply