Am pornit pe un drum pe care l-am visat mereu. În zilele când creez o bijuterie, merg fericită la somn și abia aștept o nouă zi.
După zece ani de muncă într-o multinațională farmaceutică, Alina Carp s-a hotărât să renunțe la jobul sigur și să se dedice pasiunii pentru bijuterii. 2010, anul în care a născut, a fost de răscruce pentru cariera sa – a hotărât să renunțe la serviciu pentru a sta mai mult timp cu gemenii. Tot atunci a trezit la viață visuri vechi, dar și altele noi.
Gânduri amestecate
De când se știe bricolează câte ceva. „Când eram elevă, făceam cercei din borcane de nes. Imediat găseam o întrebuințare obiectelor. Îmi plăceau culorile spray-urilor – ciclamen, roz, verde praz. Le tăiam și făceam cercei, coliere, brățări“, povestește Alina.
Și-ar fi dorit să fie absolventă de Arte Plastice, ca fratele său, care e pictor, dar părinții nu au încurajat-o, considerând că nu e o meserie de viitor. În schimb, au îndrumat-o către altă pasiune, medicina. Au urmat patru ani de pediatrie și alți doi de medicină generală. Sufletul ei ascundea însă alt vis, care avea să iasă la lumină mult mai târziu. La scurt timp după absolvire, s-a angajat într-o companie farmaceutică, unde a lucrat zece ani ca manager de produs. I se părea plăcut și motivant. Dar lipsea ceva. „Când ajungeam seara acasă, trebuia să mai existe ceva. Și mă apucam de lucru ca și când abia începea ziua. De fapt, chiar atunci începea pentru mine.“ Până la 3 dimineața, picta și își pregătea singură expozițiile, fie că erau pictură pe sticlă, bijuterii sau pictură în ulei ori ceasuri pictate. „Nu-mi propusesem să vând, ci să rămână ceva din existența mea. Iar întâlnirea cu publicul îți dă mulțumirea că ai făcut un lucru care place cuiva și e un alt ochi care validează ce ai lucrat“, crede Alina.
Atelierul de acasă
În 2010, după venirea pe lume a celor mici, și-a dat seama că nu are cum să se ocupe de toate. „Am decis ce e mai important. La ora 8 seara, vii acasă și îi culci. Practic, nu mai înțelegeam nimic, iar eu îmi dorisem mult să am copii. Îmi părea rău să-i crească bonele. După atâția ani de muncă, am avut posibilitatea să zic stop în ideea că o să-mi reiau activitatea când copiii vor merge la școală.“ Atelierul îl are acasă, unde e aproape de ei. „Îmi întocmesc programul astfel încât sa fiu cu copiii, să-i aud, sunt tot timpul conectată.“ În paralel, și-a dorit să învețe cu adevărat să facă bijuterii. A început să studieze serios la Școala de Bijuterie Contemporană Assamblage, apoi la Florența, la prestigioasa școală Alchimia. Marele noroc a fost să-l găsească pe o rețea de socializare pe Dan Pierșinaru, omul din spatele celui mai mare târg de bijuterie contemporană de la noi, numit „Autor“. „Trebuia să fiu și eu acolo. I-am scris imediat, i-am trimis poze, ne-am cunoscut. Mi-a spus că sunt foarte frumoase, cu materiale de calitate, dar că el preferă ca bijuteriile să aibă «mai mult concept». Am fost distrusă!“ S-a ambiționat și a creat pentru următorul târg o colecție de bijuterii care s-a numit Crazy.4.Ro, fiecare piesă cu povestea ei inspirată de meleagurile României. Au fost acceptate, iar din acel moment, Alina a participat la toate edițiile. Anul trecut, a primit premiul pentru cea mai bună bijuterie, cea mai bună colecție și cel mai bun designer.
Cum vine inspirația
Premiile „Autor“ au însemnat participarea automată la Joya Barcelona (în perioada 9-11 octombrie), un târg de referință în sfera bijuteriei contemporane europene și un stagiu de trei luni la Florența (unde va învăța să monteze pietre), la o altă școala prestigioasă, Le Arte Orafe. Ne-am întâlnit cu câteva zile înainte de plecarea din țară. Pentru acest moment, s-a pregătit aproape un an, cu o nouă colecție, între un drum la grădiniță și unul la doctor cu copiii. Inspirația nu a venit când a chemat-o, ci întotdeauna la masa de lucru. Mai întâi se îndrăgostește de anumite materiale, apoi se gândește cum să le așeze. Îi place să lucreze cu cele spectaculoase ca apariție, care îi oferă o bogăție de idei: plasă, rășină, pigmenți, metale, foiță de aur, pene, păr, sticlă, praf de marmură, ipsos. „Succesul, eșecul, nesiguranța, împlinirile, iubirea, deznădejdea, căutările, toate îmi umplu reactorul creativității și mă ajută să mă regăsesc în acest univers versatil“, mărturisește Alina. Cel mai de preț compliment a fost când directorul Joya Barcelona, prezent la târgul „Autor“, i-a spus că inelul creat de ea este cel mai frumos pe care l-a văzut.
Cozonac fără amelioratori de creștere
Anul acesta, a participat la alte două selecții internaționale la care a primit răspuns pozitiv – Gioielli in Fermento (Italia) și Sieraad (Amsterdam). „Acum sunt mai ocupată decât îmi închipuiam. Însă sunt fericită.“ Nu-și dorește ca pasiunea să fie profitabilă. Nu încă. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am neapărat nevoie, iar atât timp cât o mențin între hobby și profesionalism, poate să sporească mai bine și natural, ca un cozonac fără amelioratori de creștere“, crede Alina.
Deși nu a fost aprobată când a renunțat la serviciul sigur, „de la 9 la cât o fi fost“, unde avea un statut, cei din familie au acum o atitudine schimbată, respectuoasă față de realizările ei obținute într-un timp scurt. Răspunsurile legate de viitor sunt încă nesigure, dar ea are unul ferm legat de decizia ei. „Am pornit pe un drum pe care l-am visat mereu, privesc în urmă și pare mai ușor să discern răspunsurile la întrebări pe care ni le punem toți: cine și unde sunt, cine și unde vreau să fiu. În zilele când creez o bijuterie, merg fericită la somn și abia aștept o nouă zi.“
De prin atelier adunate…
Într-o singură zi, a creat o pereche de cercei dificili, la cererea unei cliente, dar cel mai mult îi place să facă inele.
Are doi gemeni de 4 ani, o fetiță brunetă, Iris, și un băiețel blond, Filip.
Când creează, ascultă Radio România Cultural.
Mulți ani, nu a dorit să vândă niște coliere spectaculoase fiindcă îi plăceau prea mult.
Face orice ca să evite sa facă replica unei piese, preferând lucrul la una nouă.
Uneori, stă în atelier o oră; alteori, zece.
O relaxează să se ocupe de grădina de zarzavat și de gazon.
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.39/2014
Autor: Lidia Năstase
Foto: Radu Vintilescu