Schimbarea în societate începe cu educația primită de copii. Iar dacă aceștia merg la școală cu drag și cu speranță în viitor, atunci profesorul își va fi făcut treaba.
Așteptări uriașe de la învățământ în general și de la profesori în mod special. Asta avem cu toții când ne înscriem copiii la școală. De multe ori însă, ele sunt înșelate: pentru că programele de studiu sunt stufoase, pentru că manualele sunt greoaie, pentru că orarul este înțesat de materii, pentru că nu întotdeauna un profesor sau altul se află la catedră din vocație, pentru că așa și-au dorit. Când în fața elevilor se află însă un profesor cu har, se petrec minuni: copiii se deschid ca niște flori, capătă încredere în ei înșiși, dar și puteri nebănuite de a spera și de a munci pentru visul lor. Astfel de miracole se pot petrece oriunde, în orice școală, fie ea din centrul Bucureștiului sau dintr-un sat mai aproape sau mai departe de Capitală. Anda Maria Tatarciuc este profesor de limba și literatura română într-o școală de la țară, dar cu realizări greu de egalat.
Cine sunteți dvs., doamnă Tatarciuc?
Într-un loc în care Dumnezeu a început raiul, cum îmi place mie să spun, în comuna Drajna, satul Drajna de Sus, județul Prahova, m-am născut, acum 42 de ani, într-o familie de intelectuali: mama –Lidia (profesor de matematică), iar tata – Ion Rusinaru (învățător), fiind unica fiică din cei patru copii. Copilăria am petrecut-o în satul natal alături de frații mei, care deseori în jocul nostru deveneau elevii mei. Era un joc cu schimb de roluri. Atunci nu înțelegeam de ce, dar astăzi, când trei dintre noi sunt făuritori de caractere și modelatori de suflete, îmi dau seama că din interiorul nostru și exemplele ce le aveam în casă ceva ne îndemna la acest rol de dascăl.
Învățătorul meu, tata, a fost cel care m-a făcut să iubesc această meserie. Eram fascinați când citea câte ceva, reușea să elimine oboseala și plictiseala auditoriului. Avea o vorbă blândă și era foarte apropiat de copii. Niciodată nu recita o poezie cu cartea în față (astăzi îi urmez exemplul). Acum le recită nepoților cu aceeași pasiune și mărturisesc că retrăiesc clipele copilăriei.
Matematica e talentul mamei, cea care este modelul meu în viață, și poate de aceea prima încercare a mea, după ce am absolvit Liceul Pedagogic din Ploiești, a fost Facultatea de Matematică (am fost prima respinsă). Este o experiență de care nu îmi face plăcere să discut, pentru că a fost momentul când am înțeles că, din nefericire, există în lume și nedreptăți. Dragostea mea pentru meseria de profesor a învins și, după un drum al căutării propriului eu (Colegiul de Muzică, Facultatea de Sociologie-Psihologie, Facultatea de Filologie, secția Română-Franceză), am simțit că menirea mea este de a preda limba română. După eșecul cu matematica, m-am refugiat în lectură. Citeam orice îmi pica în mână. Citeam în fiecare clipă pe care o aveam liberă, citeam ziua, citeam noaptea. Astăzi sunt profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Platon Mocanu” Drajna de Jos, județul Prahova.
Sunt mamă, soție, gospodină și „doamnă de română”, cum mi se adresează elevii. Nu aș putea să spun ce îmi place mai mult din toate acestea, dar sunt sigură că doar așa mă simt completă. Da, sunt mama a doi băieți minunați: Alexandru Cristian, licean, 17 ani, și Antonio Marian, student la UPB, 20 de ani. Sunt copiii pe care i-am dorit: sufletiști, ascultători, harnici și conștiincioși. Cel de-al treilea „băiat”, soțul, Cristi, este echilibrul meu în viață, atent, grijuliu și mereu cu soluții pentru problemele ivite în gospodărie. Alături de soț și copii, mă ocup și de microferma de văcuțe pe care o avem. Este o afacere de familie de care ne ocupăm în mare parte noi, fiind foarte dificil să găsim forță de muncă. În perioada verii ne ocupăm de muncile agricole, având o suprafață de 100 de hectare pe care o administrăm. Nimic nu ni se pare greu atât timp cât suntem împreună. Munca este plăcută alături de cei dragi și nu simțim oboseala. Singurul dușman pe care îl percepem este timpul.
Când erați mică, ce visați să vă faceți?
De când eram mică, am visat să mă fac profesoară. Nu am avut alt vis și nici în prezent nu mă văd făcând altceva, aparțin acestui loc, mă identific cu el.
De la părinții mei am înțeles că meseria de profesor trebuie să o faci din plăcere, eliminând rutina.
Un profesor trebuie să fie totodată şi puţin actor. Lecţia trebuie să se desfăşoare nu doar sub imperiul întrebărilor puse de profesori, ci şi stimularea întrebărilor puse de elevi este importantă. Au fost situaţii în care întrebările elevilor mă puneau pe gânduri fie asupra lecţiei, fie asupra unor aspecte ale vieții lor. De multe ori puneam note de zece pentru întrebări. Mai târziu, am considerat că trebuie să existe şi exigenţă, şi colaborare la ore, precum şi momente de iertare a unor mici situaţii. Deseori, un elev iertat poate fi un elev câştigat. De exemplu, mi se întâmpla să am la clasă elevi mai rebeli, care nu învăţau deloc la română, dar în momentul în care le-am zis, în glumă, că ei pot avea aptitudini, dar nu vor să înveţe şi iertându-i de câteva ori, i-am simţit îndatoraţi şi porniţi să-mi dovedească faptul că pot fi şi buni, ceea ce s-a şi întâmplat.
Cum ați ajuns profesoară de limba și literatură română? V-ați dorit să fiți profesoară? De ce limba și literatură română și nu matematică, biologie etc.?
Am iubit și iubesc dintotdeauna limba română, iar dacă au existat și alte tendințe, dorințe în drumul meu în viață, busolă mi-a fost limba română, pentru că îmi place să vorbesc, să cânt, să glumesc în limba sufletului meu. Această disciplină îmi oferă posibilitatea să educ prin frumos, modelând cu sensibilitate și dragoste generații și generații de copii, insuflându-le plăcerea de a citi, de a visa și de a evada din cotidian prin imaginație. Predând limba română, cred că am câștigat un sens al vieții mele. Cum spunea Mircea Eliade, e bine în viață să fii un om cu destin, cred că acesta este destinul meu. Consider că lucrul cel mai bun pe care poți să-l faci pentru elevi, ca profesor, este să realizezi conexiuni cu propria lor viață, cu sentimentele lor, astfel încât să-i atragi emoțional. Dacă reușești acest lucru, cred că poți face atractivă disciplina predată – în cazul meu, limba română.
Un profesor căruia îi păstrați o amintire frumoasă din vremea când erați elevă și de ce anume.
Cu mâinile brăzdate de munca fizică de peste zi, cu pasul apăsat, se îndrepta către clasă, unde era așteptat de elevi, așa cum era așteptat și Domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Ora debuta cu un zâmbet larg ce ni-l trimitea domnul, așa, să căpătăm încredere în noi. Apoi, totul era mai simplu, nimic nu ne mai speria. Acesta este primul meu dascăl și s-ar putea să mă acuzați de subiectivism, pentru că este tata, cel care mi-a transmis dragostea pentru citit. Avea o plăcere deosebită pentru orele de română și se simțea asta. De partea reală, matematica, s-a ocupat un alt dascăl ideal, mama, și nu afirm asta doar așa, ca să existe o echitate în ceea ce spun. Dacă anul acesta s-au întâlnit cu seria dumnealor de acum 50 de an,i consider că este mărturia clară a reușitei în cariera didactică. Datorită dumnealor mergeam la școală cu credința că tot ceea ce vedeam, auzeam și învățam era util pentru minte și suflet. Încerc să le urmez exemplul și să mă bucur de recunoștința elevilor mei în timp. Mă consider norocoasă că am acești părinți.
Când intrați într-o clasă, ce vedeți prima dată?
Văd ceea ce îmi place mai mult: copiii, cu inocența, cu zâmbetul și bucuria sinceră a revederii, din care îmi iau doza de optimism și entuziasm pentru încă o zi. Copiii te privesc cu atenție, te judecă, dar au o loialitate, o inocență aparte și au dorința de a învăța. Dacă reușești, ca profesor, să le oferi certitudinea că îi călăuzești pe drumul cunoașterii, te vor urma! Reușesc, la o privire atentă, să citesc în sufletele copiilor mei, să înțeleg, până ajung la catedră, dacă au avut o zi bună, dacă sunt supărați sau îi apasă ceva despre care ar vrea să vorbim. Atunci, spun simplu: „Ne vedem la bibliotecă după oră!“ Biblioteca este locul în care elevii mei își deschid sufletul. Este locul în care eu îmi petrec majoritatea pauzelor, împrumutându-le copiilor cărți și ascultându-i ori de câte ori îmi cer.
Un moment de la clasă de care vă amintiți cu plăcere.
Era în 2010, primul an la Drajna ca profesor de limba și literatura română, când am primit la dirigenție clasa a VIII-a. Vă dați seama ce însemna pentru ei un nou diriginte! Momentul primei ore la această clasă va rămâne pentru mine memorabil, pentru că simțeam cum mă acceptau cu fiecare vorbă pe care o rosteam, cu fiecare gest pe care îl făceam. Mă răsplăteau cu o privire sinceră, ce mi-a rămas întipărită mult timp pe retină. Nu pot uita cum într-un an de zile s-a legat o prietenie pe viață. Astăzi, elevii de atunci sunt ingineri, farmaciști, polițiști, muncitori, începători la rândul lor, și nu au uitat să mă sune sau să mă viziteze. Ce poate fi mai frumos? Spun cu mândrie: „Am fost doamna lor!”
Nu doar predați limba și literatură română, ci și pregătiți copii pentru olimpiadă și coordonați trupa de teatru Tam Tam. Ce vă „mână în luptă“?
Profesorii în general, cei de română în special sunt „grădinarii sufletului”. Aceasta este o metaforă ce onorează meseria de dascăl și îi conferă noblețea pe care ar trebui să o simtă cel care urcă la catedră. Mă „mână în luptă“ plăcerea de a fi profesor, un profesor fără limite. Am dorit să fiu într-o permanentă competiție cu mine însămi: mâine să fiu mai bună ca astăzi. Am creat un stil în a preda, în a consolida și în a performa la etape superioare. Dacă în 2010 obțineam premiul al treilea la Olimpiada județeană, iar în 2015 am format o echipă (elevii Ciobanu-Dudu Raluca, clasa a V-a, și Tatarciuc Alexandru, clasa a VII-a) ce a participat la Olimpiada satelor, „Universul cunoașterii prin lectură” – etapa națională de la Galați, unde a obținut premiul special, anul trecut școlar o elevă cu spirit de învingătoare, Parepa Rebecca, clasa a VI-a, s-a calificat la etapa națională a Olimpiadei de limba și literatura română de la Iași. Secretul succesului îl cunoaștem cu toții: dorință și perseverență în muncă.
De ce teatru? Ce aduce teatrul în viața dvs. și a copiilor?
Teatru pentru că poate contribui la dezvoltarea armonioasă a elevilor, incită la inițiative, stimulează imaginația și antrenează memoria. Cei timizi se simt mai în largul lor întrupând personaje care le insuflă idei și concepte apropiate de gusturile lor. Personajele operelor teatrale sunt mereu vii și actuale, iar teatrul farmecă la orice vârstă. Consider că teatrul este indispensabil în viața copiilor, pentru că arta este una dintre principalele modalități prin intermediul cărora reușim să evadăm din cotidian, iar cunoștințele despre teatru și scenă ne ajută să ne conturăm și o personalitate puternică pe parcursul anilor. Evoluția tinerilor către maturitate nu se poate realiza decât prin schimbarea unor tipare învechite de gândire și modelarea unui comportament apropiat de viață reală. Teatrul oferă modele și tipare pentru situații de viață complexe, iar tinerii sunt cei mai vulnerabili atunci când vorbim de preluarea unor modele specifice societății în care trăim.
Trupa de teatru școlar „Tam-Tam” pe care o îndrum a fost pentru mine o provocare pe care am primit-o în 2012 de la fiul cel mare, Antonio, pe-atunci elev în clasa a V-a, după ce am văzut împreună un spectacol de teatru. A fost încântat de tot ceea ce se petrece pe scenă și mi-a mărturisit că i-ar plăcea să interpreteze un rol. Zis și făcut! A doua zi, am anunțat preselecții pentru trupa pe care urma s-o formez și în mai puțin de două luni participam la primul concurs județean de acest gen. Rezultatul, premiul I, ne-a dat aripi. De atunci, trupa, existentă și astăzi, desigur, mereu cu alți actori, a reușit să fie recunoscută la nivel național, pentru că de trei ani suntem laureați ai Festivalului național „Spiritul lui Caragiale” de la Năvodari (2016/2017 – premiul al II-lea, 2017/2018 – trofeul festivalului, 2018/2019 – premiul I la toate cele trei secțiuni: monolog, adaptare Caragiale și interpretarea piesei lui Caragiale). Am copii care sunt actori, am copii care dansează pe scenă, un copil care trage cortina, alții, la costume, unii, la decor. Am copil la muzică, pune sunetele… Cumva, un fel de antreprenoriat. Ei vin cu idei, depind unii de alții… sunt prieteni foarte buni acum. Ideea este foarte interesantă. Din exterior, vezi doar o trupă de teatru, un spectacol, dar tot ce se află în spatele trupei este foarte muncit.
Pe lângă toate cele menționate, aveți gospodărie, copii, fermă. Câte ore are pentru dvs. ziua, doamnă Tatarciuc?
Pentru mine, timpul nu se mai măsoară în ore, ci în plăcerea de a rezolva tot ceea ce îmi propun, în bucurie și împliniri, în proiecte și concursuri, în generații și examene, la care se adaugă familia, gospodăria și microferma. Sunt conștientă că timpul nu mă așteaptă și vreau să profit de el la maximum, chiar dacă resursele mele sunt pe terminate uneori. Paradoxal, tot timpul este cel care îmi dă puterea să merg mai departe, de data aceasta timpul petrecut cu familia mea. Nu sunt puțini cei care mă întreabă cum reușesc să fac față tuturor îndatoririlor. Este simplu: reușesc să rezolv totul doar cu ajutorul familiei. În cursul săptămânii mă ocup de școală și gospodărie, iar la final de săptămână ajung la fermă, unde, împreună cu soțul și copiii, reușim să ne rezolvăm problemele. În timpul verii, suntem ocupați cu agricultura, dar reușim să mergem și în concediu, prin rotație, astfel încât este permanent cineva de-al casei să se ocupe de afacere. Întotdeauna copiii sunt cei care merg primii în vacanță, iar apoi noi, părinții.
La începerea acestui an școlar, v-ați așteptat elevii cu clasa aranjată, dar și cu un mesaj: „Copiii sunt ca fluturii care zboară în văzduh./Unii se înalță mai sus ca alții, însă fiecare/zboară cât de bine poate./De ce să-i compari între ei?/Fiecare este diferit./Fiecare este special./Fiecare este frumos“. Ce reacție au avut ei? Cum puneți în practică acest mesaj?
Elevii mi-au mulțumit cu un zâmbet sincer. Anul acesta fiind clasa a VI-a, au certitudinea încă de anul trecut că eu voi căuta în fiecare „acel ceva special” și voi încerca să-l dezvolt, dându-le aripi. Îmi axez cariera pe mesajul acesta, conștientă fiind că fiecare se poate înălța cât îi este permis, dar niciodată mai jos, atât timp cât îi sprijin. Ca profesor, încerc să le fiu aproape elevilor mei, sprijinindu-i moral și intelectual, folosind metode moderne de predare, care sunt mult mai apreciate în clasă. Am renunțat la rigoarea orelor în care elevul este cel din bancă, nemișcat în favoarea orelor sub formă de „masă rotundă”, în care ei au posibilitatea și libertatea expunerii punctului de vedere bine argumentat.
Ce vă bucură, ce vă întristează?
Deși meseria de profesor poate fi grea și epuizantă, mă bucură enorm când îi văd pe copii cum se entuziasmează, când învață ceva și cum progresează. Am deplina convingere că profesorii sunt oameni deosebiți. Suntem și puțin ieșiți din comun, deoarece ne asumăm o responsabilitate extraordinar de mare. Dar, dacă reușești să schimbi lucrurile în bine, indiferent că e vorba de zece copii sau doar de unu, ți-ai făcut meseria și e cel mai frumos sentiment pe care îl poți avea. Îți faci meseria cu bucurie. Mă bucură când îmi fac bilanțul după Evaluarea Națională și îmi dau seama că am promovabilitate de 100% și toate mediile sunt peste 7. Mă bucură să văd cum clasa a cărei dirigintă sunt are din 32 de elevi 23 de premianți și niciun corigent. Mă bucură să văd că pauzele petrecute cu elevii mei sunt benefice (repetăm lecțiile pentru ora ce urmează). Mă întristează să văd copii nefericiți, să văd profesori jigniți de elevii lor și invers, să văd copii care abandonează școala. Mă întristează să văd cum, de la an la an, sunt mai apreciate hârtiile decât munca în sine și pierdem din vedere esențialul în acest proces: elevul.
Ce le-ați spus copiilor dvs. „proprii și personali“ despre viață, despre reușită, despre educație?
Le-am spus despre viață că nu este ușoară, că merită trăită și depășite toate obstacolele, iar din fiecare experiență neplăcută să învețe ceva și, pe cât posibil, să evite răutatea oamenilor. Despre reușită le-am spus că este imposibilă fără efort, iar despre educație – că este necesară la orice pas, este cartea de vizită a tuturor semnată după cei șapte ani de-acasă.
Dacă ați sta acum în fața Andei Maria de la 18 ani, ce i-ați spune?
Aceasta este o întrebare foarte bună, ce-mi solicită o dedublare, dar vă mărturisesc că nu-mi este imposibil, deoarece adesea apelez la acest fenomen, încercând să nu uit niciodată cum am fost ca elevă, pentru a-i înțelege mai bine pe elevii mei. Cu siguranță, dacă aș întoarce roata timpului și aș privi în trecut, mi-aș alege aceeași meserie și poate că nu aș mai căuta împlinirea în altă disciplină, mi-aș dori să găsesc același soț cu care să am aceiași copii. Da, nu regret nimic din tot ceea ce am făcut și îmi doresc să pot spune același lucru și peste alți 18 ani.
Știm cu toții situația în care se află școala românească. I-ați putea „prescrie un medicament“?
Elevii trebuie să știe că reușita constă în studiu, în lectură, în dorința lor de cunoaștere, nu în relațiile părinților și în banii acestora. Învățământului românesc i-aș prescrie un medicament pe bază de perseverență, respect și profesionalism, fără efecte adverse asupra elevului.
DEFINIȚII SCURTE
Educația este o armă proprie cu care poți schima lumea.
Copilul este un mesager al viitorului.
Limba și literatura română înseamnă un univers într-o sărbătoare permanentă.
Un profesor este un actor desăvârșit care își are scena în sala de clasă. Este cel care hrănește prezentul, explică trecutul și imaginează viitorul.
A greși este o altă modalitate de învățare, atât timp cât conștientizezi greșeala.
Material apărut în numărul de noiembrie 2019 al Revistei Femeia.
Text: Cătălina Oprea
Foto: arhiva personală
Aceasta minunata femeie este profesoara mea de romana . Si pot marturisii ca o iubesc enorm de mult ❤❤❤❤