Are 41 de ani, succes în carieră şi mii de admiratoare. Evoluează pe scenele mai multor teatre, are deja la activ peste o sută de roluri, joacă în filme, seriale, ba chiar şi reclame.
Andi Vasluianu pare un răsfăţat al sorții, dar răsfăţul ăsta nu e decât talent, multă muncă, disciplină şi umor. Şi o naturaleţe la care nu vrea cu niciun chip să renunţe. Şi bine face. Ne-am întâlnit la câteva zile după ce Teatrul Nottara a fost închis din pricina riscului seismic la care e supusă clădirea. Chiar în holul teatrului. Era optimist, sperând că spectacolele se vor relua măcar în altă sală. Şi gata să stea la „o şuetă” cu mine.
Pomeneai într-un interviu mai vechi de matematica talentului. Îmi place cum sună, dar ce înseamnă?
Regizorul Penciulescu avea o vorbă: nu cred în talent, cred în comportamentul talentului. Cu alte cuvinte, oricât ai fi de talentat, trebuie multă muncă. Acolo, pe scenă, lucrurile sunt, surprinzător, foarte exacte, ca nişte ecuaţii. Nimic nu vine aşa, puf, şi, gata, eşti cel mai tare.
Inspiraţie?
Inspiraţia îţi vine numai dacă eşti pregătit! Eu aşa cred. Abia după ce ai în minte clar ce şi cum trebuie să faci, după ce ai tehnică, abia atunci vin inspiraţia, talentul…
Pe scenă e mai greu ca pe platoul de filmare?
Sunt diferite, clar! Dar eu sunt acelaşi. Nu-mi schimb felul de a mă exprima, de a vorbi. E adevărat că în ultimul timp teatrul nu mai este atât de diferit de film, de la decor până la felul de a spune pe scenă, totul s-a schimbat.
Numai că pe scenă joci „şnur“, cum se spune, pe când pe platoul de filmare poţi relua de câte ori greşeşti.
E adevărat, dar ştii cum spun actorii: publicul nu ştie textul. Dar să ştii că mie-mi place şi să trag duble peste duble, să iasă cât mai bine, foarte bine! Cred că am mai spus-o, dar nu strică să repet: teatrul te formează, îţi dă substanţă, iar filmul îţi dă strălucire. E adevărat că teatrul e mai greu, nu se poate face decât de către profesionişti.
Până la urmă, cum ai ajuns la teatru?
Asta mi-am dorit de mic. Chiar dacă bunicul…
A fost regizor la Nottara…
Da, a fost regizor aici, dar m-a îndemnat mereu să-mi aleg altă meserie. Nu-i plăcea deloc lumea asta.
Ciudat.
Da, dar să ştii că într-un fel îi dau dreptate. În meseria asta, dacă nu eşti foarte bun, te pierzi repede. Sunt
foarte mulţi care stau deoparte, pentru că nu au ce juca. Şi până la o depresie puternică nu mai e mult.
De ce nu-şi schimbă meseria?
Asta e problema, odată ce eşti actor, nu mai poţi să schimbi. Revenind, nu bunicul a fost „motorul“, ci tata, care şi-a dorit să facă teatru, dar n-a fost să fie. Mă rog, bunicul nu l-a lăsat şi el l-a ascultat. Tata mă ducea la teatru, îmi făcuse abonament la Cinematecă, m-a împins practic spre scenă. În liceu m-am înscris la cenaclu, după aceea la Şcoala Populară de Artă şi am intrat la UNATC.
Eşti printre cei mai solicitaţi actori: teatru, film, reclame. Cum faci faţă?
Păi nu le fac pe toate odată…
La Ploieşti mai joci?
Evident, acolo, la Teatrul din Ploieşti, am debutat, acolo voi juca până la pensie.
La Hollywood ai juca?
E ipocrit ăla care spune că n-ar juca acolo. Am jucat de altfel în producţii străine şi evident că aş spune „da“ unei invitaţii la Hollywood, dar nu aş pleca niciodată din România să mă stabilesc în altă parte. Oricât de bine ar vorbi o limbă străină, un actor, cred eu, nu simte rolul decât în limba maternă. Nu te poţi duce în profunzimea rolului.
Pentru că este celebră, îţi voi pune întrebarea lui Cărtărescu: de ce iubiţi (voi, bărbaţii) femeile?
De ce nu? Acum, serios. În primul rând, pentru că ele ne dau viaţă, ele sunt mamele noastre. Şi apoi, pentru că, sunt sigur, ele au o legătură directă cu spiritualitatea. Aud parcă voci nepământene şi le mai şi înţeleg.
Când te-ai îndrăgostit prima dată?
Aşa, de-adevăratelea, prin liceu. Era o blondă şi semăna unu la unu cu o actriţă din serialul ăla cu… familia Guldenburg. Eram înnebunit după ea. Ea, mai puţin. Dar a trecut.
Şi pe Laura? Cum ai cunoscut-o?
La bancă. Serios, Laura lucra la bancă, la UniCredit, iar eu ţineam un fel de miniconferinţe motivaţionale. Ne-am cunoscut, ne-am îndrăgostit tare-tare şi acum iată-ne! Este EA! A venit mai târziu dragostea asta mare,
dar a venit exact când a trebuit să vină!
Și Maia? Cum e să fii tată?
Maia ne-a doborât pe amândoi, suntem îndrăgostiți lulea și ne tot întrebăm cum am putut fără ea. Să fii tată e
ceva fantastic.
Ai timp?
Pentru ea, întotdeauna, oricând!
Cum se împacă un actor cu un om al cifrelor și amândoi cu un copil?
Domnule, când e, e! Între noi, între mine și Laura, e ceva atât de frumos, o dragoste mare, încredere… Era cât pe-aci să spun și respect, dar nu! Respectul în dragoste mi se pare o tâmpenie! Mi se pare că nu aduce decât falsitate. Iar când a apărut Maia, abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă de fapt toleranța, dragostea necondiționată. Știi cum e, înțelegi multe lucruri cu mintea, dar, până când ele nu devin organice, până nu le înțelegi și cu sufletul, parcă nu le-ai înțeles cum trebuie. Asta a făcut Maia pentru noi!
În loc de CV
S-a născut pe 23 iunie 1974, în Bucureşti. A terminat Facultatea de Teatru, UNATC Bucureşti, promoţia 1999, clasa prof. Sanda Manu. A luat premii peste premii şi este unul dintre cei mai solicitaţi actori, mai ales de către regizorii tineri. Este căsătorit cu Laura şi are o fetiţă, Maia, în vârstă de doi ani.
De-ale copilăriei
Mi-a plăcut foarte mult sportul. Şi am făcut box. Primul lucru pe care l-am învăţat? Să nu mă bat pe stradă. Aşa spunea antrenorul meu: când înveţi să te baţi, nu te baţi! Dar boxul m-a ajutat foarte mult, mi-a creat o motricitate foarte bună, mi-a dat disciplină şi mi-a mai dat ceva: multă putere de muncă.
Citește și:
Alex Găvan, în ascensiune pe culmile sufletului
Arhitectul Prințului Charles: Iubirea, motivul de a trai
Cel mai bun degustător de bere din lume
Articol preluat din ediția de ianuarie 2016 a revistei Femeia.
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Foto: Radu Vintilescu