Cam așa s-ar rezuma ultimii ani de activitate ai regizoarei Beatrice Rancea. În 2009, a fost numită director al Operei Naționale din Iași, iar anul acesta, director interimar al Operei Române.
Cariera lui Beatrice Rancea a cunoscut tot felul de răspântii. Pe drumul drept spre visul oricărei balerine, acela de a fi prim-balerină într-un teatru de operă important, Beatrice a fost nevoită să schimbe direcția. A urmat IATC, mai întâi secția de Coregrafie, apoi pe cea de Regie teatru. A început să profeseze ca regizor și în 1993 a luat premiul UNITER pentru debut. A montat apoi spectacole de teatru și operă, a fost inițiator și director artistic al primei ediții a Festivalului de Artă Medievală de la Sighișoara. Când a plecat de la Iași, din cenușăreasă, Opera de acolo se transformase deja în prințesă. Acum e la București. Cam cu aceleași intenții.
Ai copilărit aici, în Operă, adolescența ți-ai petrecut-o aici, la fel o bună parte din tinerețe. Cum e să te întorci acum, în rol de… cap de familie?
Practic, asta a fost a doua mea casă. Cum spui, aici am crescut, aici m-am format. Când am plecat, atunci, în ’90, mi-am promis că n-am să mai urc niciodată pe scena Operei. Nu m-am ținut întru totul de cuvânt, pentru că în 2000 am montat aici Olandezul Zburător (care s-a reluat și în 2010). Dar Opera a rămas casa mea. Când m-am întors, ca director interimar, acum, nu mi-a venit să cred. Casa mea a fost devastată. Nu m-am gândit la altceva, doar la faptul că e un dezastru, un dezastru pe care mi-am propus să-l repar.
Așa cum ai făcut la Iași?
Poate chiar mai bine. Știi, aici știu tot. Ba chiar mai sunt oameni care lucrau și pe vremea când eu eram balerină. Oameni frumoși, extraordinari. Știu culoarele astea…
Încurcate rău, îți trebuie o hartă să ajungi dintr-o parte în alta…
Da, sunt încurcate, dar îți dai seama că le știu ca pe propria poșetă, poate chiar mai bine (zâmbește și, n-o să credeți, chiar râde ușurel). De-aia îmi pare atât de rău când văd ce s-a întâmplat. Jumătate din clădirea Operei e dezafectată, cealaltă nu mai e nici pe departe ce-a fost. Au dispărut mobila stil, aerul acela aristocratic. Acum arată ca orice office.
Am citit o mulțime de elogii despre ce ai făcut la Opera din Iași, dar am citit și despre scandalurile cu artiștii de acolo.
Când am ajuns eu în Iași, nici taximetriștii nu mai știau că acolo există o Operă Națională. Mă tot duceau la Filarmonică. Acum, este cu totul altceva. Dar, cum spuneam, eu am educația Operei de aici. Disciplină, exigență, ordine. Dacă nu te antrenezi, fie că ești dansator, fie că ești instrumentist sau cântăreț, nu poți urca pe scenă. Dacă-ți imaginezi că lumea te apreciază acum pentru cum erai acum 20-30 de ani, fără ca tu să încerci să-ți menții măcar forma, nu ai ce căuta pe scenă. De aici conflictele.
Și porecla?
(Din nou, zâmbește. Hotărât lucru, mă mândresc!) Care dintre ele?
Cruella. Dar de ce? Mai sunt?
Normal, Morticia. Probabil că de aici. Cum spuneam, când este vorba de treabă, sunt foarte exigentă.
Morticia este probabil de la obiceiul de a te îmbrăca în negru. De unde, de când?
Nu a fost un moment anume. Culorile au început să dispară, puțin câte puțin, din garderoba mea. Îmi plac culorile, sunt înnebunită să aleg materiale pentru costume, dar nu mai pot purta haine colorate. Mă simt ca și cum n-aș fi îmbrăcată.
Și machiajul?
Probabil obișnuință de la machiajul de scenă. Aveam 9-10 ani când am învățat, de la unul dintre profesorii de balet, că, oricât de devreme ar fi, o balerină trebuie să se prezinte, la repetiții sau pe scenă, machiată. Așa că mi-a intrat în sânge.
Să revenim la „casa ta“. Ești hotărâtă să schimbi mentalități, să te lupți cu obișnuințe vechi?
Eu sunt director interimar acum. Ministrul Culturii m-a chemat aici și cred că a făcut-o văzând ce am am realizat la Iași. Am prezentat un proiect pentru a fi director plin și, da, cred că o pot face. Într-un an, doi, Opera Națională din București poate reveni la ce-a fost odată. Știi, când eu eram copil, exista un respect enorm pentru artiștii consacrați. Acum, nu mai este. Poate ar trebui recucerit și acest respect.
Trei întrebări (mai) indiscrete
De ce te-ai despărțit de Claudiu? (Bleonț – n. r.)
Pentru că am căzut amândoi de comun acord că ce fusese iubire s-a terminat. Că a rămas prietenia și plăcerea de a lucra cu un actor mare. Claudiu a fost și este unul dintre cei mai mari actori ai României. Ne-am spus amândoi că n-are rost ca o relație frumoasă să degenereze. Și ne-am despărțit prieteni. Și astăzi trebuia să mergem la o cafea, să mai povestim. Am amânat întâlnirea pentru acest interviu.
Regreți că n-ai copii?
Am fost balerină și aveam roluri importante. Un copil ar fi însemnat o pauză prea mare pentru cariera mea. Când am fost nevoită să renunț la dans, a fost prea târziu pentru un copil. Și nu, nu regret nicio clipă că am luat hotărârea de a nu avea copii.
Lui Doru (Rancea, actualul soț – n.n.) nu-i pare rău?
Doru iubește enorm copiii, dar a rezolvat această lipsă a mea, să spun așa. S-a retras din teatru și acum se ocupă cu ateliere de teatru pentru copii. Ce-și poate dori mai mult un om care iubește copiii?
Din nou pe scenă
În 1989, Beatrice (pe atunci) Bleonț, balerină a Operei Române, suferea o foarte complicată operație la menisc. Un calvar pentru o dansatoare. Dar s-a încrâncenat și a trecut peste această operație și peste lunile de recuperare. Au început însă evenimentele din decembrie 1989. Tânără și impetuoasă, a plecat la „revoluție“. Era la televiziune, a început să se tragă și un soldat, vrând s-o salveze, a aruncat-o din calea gloanțelor. A căzut și și-a făcut genunchiul praf! Fără vreo șansă de a se mai putea vreodată urca pe poante. A trecut peste acest moment (îngrozitor de greu) autoconvingându-se că ce a fost a fost, nu are rost să ne mai uităm înapoi. După aproape 30 de ani, a urcat însă din nou pe scenă. Mai întâi la Constanța, apoi la Iași, la insistențele unei coregrafe cu care a lucrat, Yvette Bozsik, în spectacolul Bal. „Toată lumea, prieteni, familie, îmi spunea să n-o fac. Pentru că așteptările sunt mari, pentru că m-aș putea face de râs. Nu m-am făcut și a fost minunat să dansez din nou!“
Tinerețe fără bătrânețe
La 55 de ani, Beatrice arată superb: mititică, firavă, elegantă, grațioasă. Mi-a povestit însă că la un moment dat se cam îngrășase și, pentru că trebuia să urce pe scenă, a fost nevoită să slăbească rapid vreo 15 kilograme. „Cum?“, am întrebat-o plină de speranța de a afla dieta-minune. „Foamea, mi-a spus râzând, foamea e cea mai sigură cură de slăbire!“
Citește și:
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr40/06.10.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Radu Vintilescu