Este convinsă că prin educaţie oricine poate evolua, că nobleţea nu ţine de familie, ci de suflet, de felul în care eşti mobilat pe interior, de cultura asimilată. Se numeşte Sandra Ecobescu şi a pus bazele Fundaţiei cultural-umaniste Calea Victoriei.
A fi domn sau doamnă nu ţine de vârstă, de stirpea aristocrată, ci de cât ai lucrat cu tine însuţi, de respectul pe care ţi-l acorzi ţie şi celorlalţi, crede Sandra. Un exemplu de nobleţe, în opinia ei, a fost DOMNUL Alexandru Paleologu, care a fost domn şi în
închisoare: aceşti oameni depăşeau momentele de criză, de lipsuri, când erau umiliţi, apelând la lumea interioară, la cultura asimilată. „Când spun «domn» mă gândesc, de asemenea, la dl Djuvara, care se poate bucura de o carte sau de o ciocolată ca un copil, dar care întotdeauna este atent la bunele maniere fără a fi pedant. Este ceva înnăscut, dar şi dobândit. Tatăl meu provenea dintr-o familie modestă, dar a muncit mult cu el însuşi, citind, învăţând istorie, bune maniere şi ajungând Domnul Ecobescu.“
Cine este Sandra? O persoană foarte normală, care încă din copilărie a fost atrasă de zona culturală. Mai precis, se uita şi singură la albumele de artă încă de când avea 2-3 ani. Mai târziu a descoperit muzica clasică, opera şi baletul. „În perioada comunistă erau multe evenimente culturale, astfel încât mama ne ducea pe mine şi pe sora mea în fiecare weekend la un vernisaj, o expoziţie. În plus, biblioteca era aproape un membru al familiei.
Mi-aş fi dorit o carieră în domeniul artistic, dar am fost sfătuită să fac Politehnica, deşi nu aveam nicio legătură cu matematica. Din fericire, în clasa a XI-a a venit Revoluţia şi aşa am putut să-mi declar deschis opţiunea pentru Filologie, ceea ce a fost salvarea mea.“
O şcoală umanistă
După această perioadă a studiilor, cea mai importantă etapă au fost cei șapte ani lucraţi într-o firmă de logistică, unde a învăţat ce înseamnă lumea afacerilor şi s-a pregătit pentru etapa următoare. „Deseori sunt întrebată care este secretul din spatele Fundaţiei, pentru că de obicei există un sponsor, nişte fonduri. În cazul nostru nu există aşa ceva, secretul constând în muncă multă şi în organizarea învăţată acolo şi aplicată aici, pe care o readaptez împreună cu echipa.“
Şi conversaţia noastră, purtată la Muzeul „Vasile Grigore“ din Bucureşti, un spaţiu pe cât de elegant, pe atât de prietenos, merge mai departe. Aşa aflu că are doi copii: o fiică, de 13 ani, pe care o încurajează pe drumul ales, cel al artelor plastice, şi Fundaţia, care a ajuns la şapte ani de existenţă. Prin cursurile şi atelierele culturale oferite, Fundaţia a schimbat vieţile multor tineri şi adulţi. Însă a schimbat-o foarte mult şi pe ea: „În primul rând, mi-am dat seama că, dacă îţi pui ceva în minte şi te străduieşti din tot sufletul şi din toate puterile, reuşeşti. Fundaţia am înce-put-o cu ajutorul surorii mele mai mari, acum aflate în Germania, într-un apartament nepotrivit de pe Calea Victoriei, cu vecini curioşi, cu un lift care se strica… În afară de acest apartament, de un laptop vechi şi de persoana mea nu a existat nimic altceva.“ Puţinii bani de zile negre s-au dus în scurt timp, aşa că a trebuit să facă lucrurile să meargă. „De fapt, situaţiile disperate ne pot adânci tristeţile şi pesimismul sau ne pot face creativi şi ne pot clădi speranţa şi optimismul. Ne-am dus cu proiectul acesta la dl Neagu Djuvara şi i-am spus că ne-am dori să ţină un curs pentru tineri pe orice temă doreşte, dar altfel decât la şcoală. Iar domnia sa a fost extrem de deschis, în condiţiile în care nici nu s-a pomenit de un buget, pentru că el nu exista. Şi alţi istorici, antropologi, absolvenţi de filosofie, teologie, oameni de cultură ni s-au alăturat, conştienţi fiind că era nevoie de o instituţie alternativă, care să completeze şcoala şi facultatea, de un alt gen de abordare, fără restricţii şi fără examene. Pentru mine e un miracol de care mă minunez în fiecare zi, uneori mai uit de el, trebuind să-l susţin. Deschiderea extraordinară a acestor persoane mi-a întărit convingerea că oamenii care au legătură cu lumea artelor şi a literelor au o cu totul altă structură sufletească şi că sunt extraordinari tocmai pentru că sunt generoşi.“
Practic, „dăruind vei dobândi“ este povestea Fundaţiei, aşa au crescut lucrurile. La un an, doi, când au început să meargă lucrurile, Sandra ajunsese să sfătuiască pe oricine să-şi dea demisia şi să-şi urmeze visul.
Mobilarea interioară
Vorbim despre utilitatea culturii generale şi despre modul în care ar trebui să-şi aleagă fiecare meseria. La primele sale locuri de muncă, îmi spune Sandra, nu a contat neapărat experienţa, ci felul în care vorbea, în care se mişca, în care se comporta, evident, cultura generală. „Aş face o comparaţie: cultura generală este un fel de decoraţiune interioară a sufletului şi a fiinţei noastre. Dacă ni s-ar face o radiografie interioară, s-ar putea găsi mizerie şi dezordine ori curăţenie, ordine, lumină, flori, muzică… Este ca o mobilare interioară. Rolul major în acest sens îl are familia. Cultura generală le revine părinţilor.“
Banii n-ar trebui să fie criteriul principal în alegerea unei meserii. „Cel mai important este să ne descoperim talentele şi afinităţile. Fiecare dintre noi vine cu anumite daruri pe Pământ, care pot fi valorificate, care te pot duce spre geniu sau, ca în cazul meu, spre o carieră făcută cu pasiune, cu bucurie şi care dă sens vieţii. Dacă faci un lucru cu drag şi cu bună-credinţă, vin apoi şi banii, nu trebuie să te gândeşti întâi la bani.“
Are o obsesie pentru anii ’20, pentru fotografiile din acea perioadă, muzica, filmele mute, iar de aici şi ideea Balului interbelic organizat de cinci ani încoace de Fundaţie, în colaborare cu Cercul Militar Naţional. „Sunt foarte multe asemănări între acea perioadă şi cea în care trăim, şi atunci se vorbea despre o perioadă în care timpul nu mai avea răbdare, în care apăruse automobilul şi totul se derula rapid, cu excese din partea tinerilor îmbogăţiţi, în care a fost un boom economic, apăruseră telefonul, cinematograful… Oamenii sunt aceiaşi, hainele s-au schimbat.“
Au existat nenumărate baluri în perioada interbelică, dar nu acesta. „Ne-am gândit să invităm oamenii de toate vârstele să ia parte la acest exerciţiu de imaginaţie şi chiar i-am rugat să-şi improvizeze costumele, iar ei folosesc elemente autentice: mănuşi de la bunica, o pălărie… Este fascinant să vezi cum, odată cu noile haine, cu noile costume, se schimbă şi atitudinea, manierele, comportamentul oamenilor. Haina chiar îl schimbă pe om. Balul face parte dintr-o suită de evenimente denumită „Luna Bucureştilor“.
În prag de sărbători
„Sărbătorile înseamnă pentru mine ceea ce însemnau şi în perioada interbelică: o perioadă de relaxare, de linişte… Petrec Ajunul împreună cu părinţii, soţul, sora mea, copiii care se năpustesc asupra cadourilor, cu colinde cântate de corul Madrigal…“ În plus, în perioada dintre războaie, copiii colindau, bradul împodobit apăruse în mediul urban, petrecerea de revelion începuse și ea să fie la modă… De Anul Nou, Fundația va organiza un concert pe 8 ianuarie, la Teatrul Odeon, împreună cu Tiberiu Soare şi Alexandru Tomescu, cu speranţa că va intra în tradiţia Bucureştiului precum concertul
de la Viena.
„Privesc optimist spre viitorul nostru, al tuturor. Lucruri rele şi bune au fost dintotdeauna. Dacă vrem să le vedem doar pe cele rele, e foarte simplu. E mai comod să te plângi că e de vină cineva din afară, un politician, soarta… Altă variantă e să ne uităm la lucrurile frumoase din jurul nostru şi să încercăm să schimbăm ceva, să punem o floare, să ajutăm pe cineva, să ne purtăm civilizat. Toate aceste mici lucruri adunate vor face
schimbarea şi în societate.“
Articol preluat din ediția de decembrie 2014 a revistei Femeia.
Autor: Cătălina Oprea
Sursa foto: Radu Vintilescu
Machiaj: Loredana Dodiţă Salon Color by Vali Sava
Coafură: Brigitta Bartha Salon Color by Vali Sava