Esti aici
Femeia.ro > Bani și carieră > Paula Craioveanu: Pictura mi-a schimbat viața

Paula Craioveanu: Pictura mi-a schimbat viața

Tânără, frumoasă, delicată, zâmbitoare, deschisă. La prima vedere, n-ai bănui că în ea clocotesc o creativitate și o forță greu de închipuit. Fiică de pictor, Paulei Craioveanu nu-i este străin niciun domeniu de exprimare conex picturii.

Absolventă a Universității de Arhitectură „Ion Mincu“ din București, doctorand în Arte Vizuale al Universității de Arte București, absolventă a Parsons School of Design din New York, Paula creează în varii domenii: pictură, fotografie de artă, fotografie de arhitectură, arhitectură comparată. Are la activ peste 30 de expoziții personale și de grup de pictură, grafică și fotografie, a publicat un album de fotografie și arhitectură contemporană, „București, portretul unui oraș“, realizează proiecte de arhitectură și design interior. Cât este de ușor, de greu să fii artist în lumea zilelor noastre, ce simte femeia din spatele artistului am aflat chiar de la ea.

Cine ești tu, dragă Paula?

În momentul de față, mă simt artist. Pictoriță și arhitectă prin pregătire. Am încercat să-mi creez un mediu în care pot să am o anumită autonomie și să lucrez, să pot să citesc și să pictez. Dacă pictura mea din jurul anului 2000 era inspirată de arhitectură, pictam interioare, cu timpul a devenit mai îndrăzneață, am schimbat tema, m-am schimbat și eu. Acum pictez nuduri, pictură figurativă cu o tentă simbolică. Mi-am construit două website-uri, unul care să înglobeze toate aceste preocupări, www.paulacraioveanu.com, și altul pentru pictură și fotografie, www.cpaula.com.

Câteodată mă simt o persoană a altui timp, obligată să trăiască în prezent. De aceea lucrările mele au referințe istorice. Am făcut restaurare de arhitectură, am fotografiat și analizat clădirile istorice și cred că pictura mea are o modernitate clasică. Trăind totuși în secolul acesta, am fost nevoită să visez mai puțin și să mă adaptez, să îmi găsesc locul și să pot continua să creez.

Ești tânără, însă ai făcut o mulțime de lucruri: ești doctor în Arte Vizuale la Universitatea București, pictezi, faci grafică, grafică digitală, arhitectură și design de interior, fotografie. Ai expoziții de pictură, ai scos un album de fotografie despre București, ai înființat Asociația Orașul Ideal. Când ai timp de toate? Cum reușești să ai atâta energie?

De fapt, întreaga mea energie se duce către ceea ce fac. Asta e viața mea. Călătoresc dacă am expoziții în străinătate și lucrez în perioadele în care stau în București, unde am și atelierul. Acum lucrez la un proiect de amenajare interioară pentru un teatru. Sufăr de o pornire spre perfecțiune, care mă face să lucrez mult la tablourile, colajele digitale sau proiecte de amenajare, fără să socotesc câte ore am înglobat în ele. 

Elanul vital e cel mai important lucru și încerc să mă înconjor de lucruri și oameni care să mă mențină în formă sau cel puțin să nu stau în preajma persoanelor care mă trag în jos. Sunt o persoană pozitivă. 

Ce îți este cel mai drag sufletului dintre toate cele enumerate? În ce domeniu te regăsești cel mai bine?

Sunt atașată de oraș, de arhitectură istorică. Asta poate și pentru că am crescut și trăit într-o zonă veche a Bucureștiului, într-o casă veche care poate fi considerată model de locuire pentru sfârșitul sec. al XIX-lea, o casă neoclasică. Am studiat mai târziu arhitectura Bucureștiului la 1900.

Dar pictura e cea care mi-a schimbat viața. Pictura oferă libertatea totală. Acolo pot fi eu însămi în totalitate. Nu există de obicei o cerință, o temă impusă sau un buget, un comanditar, cum se întâmplă în arhitectură sau design de interior. Am putut să îmi aleg eu tema, personajele, culorile, formele, lumina și să le pun în scenă, adică pe pânza din fața mea.

Trăirea artistică se bazează pe afectivitate și sensibilitate. Am momente când am nevoie să mă întorc pe tărâmul științei și al gândirii logice și atunci mă întorc la arhitectură.

Când și cum a început povestea ta cu universul picturii, al creației artistice? Ai știut dintotdeauna că asta vei face?

Am ezitat din liceu între arhitectură și pictură. Eram la un liceu real și pictam acasă în atelierul tatălui meu (n.r. pictorul Vasile Craioveanu) și în paralel în atelierul altui pictor, coleg de generație al tatălui meu. Am crescut în atelierul tatălui meu și mi-am dorit totdeauna să pictez și să desenez, pentru că vedeam ce ieșea din mâinile tatălui meu, ceramist și pictor. L-am întrebat odată cum le face și mi-a zis că le gândește și le vede în minte înainte să le pună pe pânză. 

În ziua de azi, un artist reușește să trăiască din creațiile sale?

Când încep o lucrare, nu mă gândesc la bani, asta ar distruge demersul. Ulterior, când reușesc să o termin și să mă detașez de ea, da, îmi doresc să fie cumpărată, valorificată și așezată  într-o casă frumoasă. Dar mă despart greu de lucrările mele.

Bineînțeles, atunci când creațiile nu aduc bani, la un moment dat, ajungi, ca artist, să te ocupi de alte proiecte care aduc un câștig. Timpul și energia sunt limitate și, dacă se duc către alte proiecte, atunci nu poți să progresezi ca artist și încet devii altceva. Ideea e să existe  schimbul acesta, pentru că artistul e creatorul unui bun cultural care trebuie să intre în circuit. E o relație de interdependență între spiritualitate, vitalitate și economie!

Cu siguranță ai avut momentele tale de îndoială, momente în care ai dat de greu. Ți-a venit vreodată să renunți? Cum ai reușit să mergi mai departe?

În momentele de îndoială artistică, fac lucruri tehnice, al căror rezultat e mai previzibil și mai sigur! Trăirea artistică se bazează pe afectivitate și sensibilitate. Am momente când am nevoie să mă întorc pe tărâmul științei și al gândirii logice și atunci mă întorc la arhitectură.

O culoare care te definește și de ce.

Albastrul cu toate variantele lui: albastru de cobalt, de Prusia, ultramarin, ceruleum. Culoarea poate fi emoțională, o anumită culoare atinge o anumită coardă emoțională/sensibilă.

E important ca desenul, pictura să fie studiate în școală? De ce?

Bineînțeles, la fel cum ar trebui studiată și muzica. Nu știu în prezent dacă mai există în programă, dar eu aveam o oră pe săptămână, care nu însemna nimic, era foarte puțin. În ora respectivă doar ni se dădea temă, toate desenele se făceau acasă. În schimb, aveam zilnic matematică sau fizică! Cred că cei care făceau programa doreau să fim toți ingineri. La liceu aveam 10 ore de fizică pe săptămână, 2 ore pe zi timp de 5 zile, și 8 ore de matematică pe săptămână.

Ce-ar fi viața fără artă?

Arta este o împlinire, o armonie între intelect și sensibilitate. Viața fără artă ar însemna o viață fără muzică, fără culoare, fără emoție.

Îmi recunosc ignoranța în domeniu, așa că o să întreb că un necunoscător… Uitându-mă la picturile tale, mi se par foarte umane, foarte viguroase, sugestive, pline de personalitate, neșovăielnice. Chiar și din fotografiile tale, care surprind clădiri sau detalii arhitectonice din București, am senzația că simt dragostea ta față de oameni și că ești un om profund atașat de semeni. Mă înșel?

E adevărat că în spatele lor există mereu un impuls afectiv. Sunt atașată de oameni și în același timp de istorie, de mitologie și creaturi magice cum sunt îngerii, geniile, figurile înaripate, zeii.

România sau altă țara? Cum se face că n-ai plecat din țară?

Plec în fiecare an și de fiecare dată mă întorc. Am plecat întâi la studii, pentru un an de liceu și unul de facultate, m-am întors, am plecat din nou în fiecare an. Trebuie să apreciem că avem azi această libertate și nu mai există constrângerea de a rămâne într-un singur loc pe viață. Plecarea din țară, emigrarea apare în momentul în care țara nu-ți oferă șansa să te realizezi sau chiar te abuzează, te oprește, te plafonează. Dar împlinirea și realizarea profesională și personală nu sunt garantate niciunde, țin de motivația și capacitatea proprie și de șansă.

Cui simți că ar trebui să-i mulțumești pentru reușită ta? Cine ți-a fost ca un mentor, cine a crezut în tine?

Părinții, bunicii, familia. Nu mi-au cerut să fac un lucru anume, m-au lăsat să fac ce doresc și ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. E adevărat că un copil are nevoie să fie ghidat, dar de obicei singur își da seama ce poate să facă și ce nu. Mediul, școala pot fi motivante. Îmi aduc aminte că atât în școală, cât și în liceu, era o competiție între noi.  Mai târziu, la facultate, la Arhitectură, nivelul era ridicat și cerințele – mari! Reușita de mai târziu ține însă doar de aspirațiile proprii. De aceea mi-am dorit să fac artă, mai mult decât să fac blocuri, hale, stadioane, orașe. Blocurile sunt utile, funcționale, dar mi-am dorit să fac lucruri la scară mai mică, poate mai puțin utile, dar care să exprime emoțiile și experiențele mele.

Ce i-ai spune unui tânăr aflat la început de drum artistic?

Să aibă încredere în el, chiar dacă societatea încearcă să te facă să eziți.

Cât e muncă, cât e talent, cât e noroc în reușita ta?

De multe ori mă uit la o lucrare și mă întreb cum am reușit să o fac?! Cred că ăsta e talentul. Îl simt uneori, dar de cele mai multe ori reușita unui tablou vine după ore de muncă și reluări.

Ce face Paula când nu este în atelier? Ce îi place să facă? 

Îmi plac filmele, cărțile, îmi place să înot, îmi plac vara, marea, țările cu climă caldă. 

Ce înseamnă feminitatea pentru tine?

Feminitatea înseamnă să-ți cultivi sensibilitatea, să-ți poți exprima sentimentele. Deși fetele/femeile din generația mea au fost învățate să lase feminitatea și să muncească din greu, să se ia la întrecere cu bărbații, și aici vorbesc cel puțin de femeile arhitect și femeile artist, au fost învățate că feminitatea este o slăbiciune care le va face mai puțin valoroase profesional, cred că feminitatea e de fapt o calitate, expresia sensibilității și ar trebui să nu ne dezicem de ea. Datorită acestor calități, femeile sunt mult mai înzestrate pentru artă și frumos.

Citește și:

Articol preluat din ediția de decembrie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Cătălina Oprea
Foto: Arhiva personală

  

Comments

comments

Leave a Reply