Şi-a lansat în primăvară cartea „Mândră să fiu rromă“, scrisă în limba franceză, apoi tradusă în română. O poveste ce ar face invidios orice scenarist de film, o viaţă care ar putea fi model nu numai pentru semenii săi, cum spune ea, ci pentru orice adolescent.
Anina Ciuciu este astăzi licenţiată în Drept şi absolventă a celebrei Universităţi de la Sorbona. A copilărit în Craiova, în vecinătatea gropii de gunoi, a trăit într-un camion, a cerşit, simţindu-se umilită, dar a sperat, a învăţat şi a încercat tot timpul, conştient sau inconştient, să demonstreze că țiganii, cum sunt numiți adesea cu dispreț, sunt oameni ca toţi oamenii.
Mulți, foarte mulți dintre ei cu ambiţii, visuri, cu dorinţa de a avea o carieră, de a se împlini profesional și social, dar cu șanse strivite ori de o educație precară, ori de prejudecățile unei societăți deseori nedrept de intolerante.
Faţa Luncii, faţa sărăciei
Anina locuia împreună cu părinţii şi surorile în cartierul Faţa Luncii din Craiova, un loc cu totul insalubru, vecin cu groapa de gunoi a oraşului, tăiat consecvent de pe lista de priorităţi a autorităţilor. Fără apă, fără canalizare, cu oameni ajunşi, majoritatea, la limita deznădejdii. Prejudecăţile şi lipsa educaţiei făceau şi fac din locuitorii acelui cartier nişte paria. Bunicii Aninei fuseseră însă mai înstăriţi și, spre deosebire de mulţi dintre semenii lor rromi, avuseseră de lucru şi drag de a-şi da copiii la şcoală. De altfel, convingerea Aninei este că tatăl şi mama ei au reuşit să aibă locuri de muncă stabile şi onorabile – ea infirmieră, el contabil –, pentru că-şi ascunseseră originile rrome.
La un moment dat însă, pe când Anina avea vreo şapte ani, viaţa a devenit din ce în ce mai complicată în România şi, mai ales, la marginea săracă a Craiovei. Iar tatăl Aninei, un mare iubitor al Franţei, a hotărât să plece cu toţii acolo, în ţara dreptăţii şi a drepturilor omului, cum o numește Anina.
„Aveam şapte ani jumate când am plecat din ţară şi aproape nouă ani când am ajuns la Bourg-en-Bresse, oraşul în care locuiesc şi azi părinţii mei. Drumul a fost groaznic, am călătorit zile şi nopţi în şir, un drum lung şi încurcat, într-un camion închis care ne era şi casă, şi mijloc de transport. Şi nu eram numai noi, eram mai mulţi, adulţi şi copii, în majoritate neamuri, împinși în exil de prejudecăți, de rasism. Ne-am riscat viaţa de multe ori pe drumul acela, era cât pe ce să cădem într-o prăpastie cu maşina. Iar altă dată am traversat, și cred că Dumnezeu a avut grijă de noi, un câmp minat în Kosovo.“
Madame Jacqueline
Au ajuns în cele din urmă în Bourg-en-Bresse din Ain. Dar era o perioadă proastă pentru cei care cereau azil în Franţa. Mai ales pentru rromi. Şi, cu toată destoinicia lor, părinţii Aninei ajunseseră în pericolul de a fi expulzaţi. Ea era deja în clasa întâi, începuse să înveţe limba franceză, îi plăcuse întotdeauna şcoala, dar prejudecăţile împotriva rromilor nu sunt numai în limba română, ca să spunem aşa. Prin urmare, şicanele pe care i le făceau colegii francezi erau chiar mai crude decât acasă. Norocul lor, al Aninei şi al părinţilor ei, s-a numit Madame Jacqueline, o femeie extraordinară, total lipsită de prejudecăți, deschisă la minte, generoasă, determinată.
„Când am avut norocul s-o întâlnim, eram într-o situaţie precară, trebuia să părăsim Franţa. Cererea noastră de azil fusese refuzată – am fost daţi afară din locuinţa socială și locuiam de două săptămâni într-un camion. Madame Jacqueline este profesoară şi, spre norocul nostru, fusese în România. Când a văzut-o pe mama, şi-a dat imediat seama că era rromă din România. Ne-a dat o mână de ajutor şi ai mei au reuşit să găsească de lucru. Așa ne-am recăpătat locuinţa socială. Nu am mai fost aşadar expulzaţi, iar eu mi-am putut vedea de şcoală.“
Sorbona, pasul cel mare
Când avea 11 ani, au avut un accident oribil. Ar fi trebuit să fie despăgubiţi, dar erau rromi şi nimănui nu i-a prea păsat de dreptatea lor. Şi-atunci, probabil că atunci s-a petrecut declicul. Anina s-a hotărât să se facă magistrat. A terminat Dreptul, apoi a intrat la Sorbona. Pare simplu, dar sacrificiile au fost imense. Şi, spune Anina, probabil că niciodată nu le va fi îndeajuns de recunoscătoare părinţilor ei, care nu au muncit pentru altceva decât ca ea şi ceilalţi copii să-şi poată croi o viaţă în care etnia să nu mai conteze. Visul cel mare – judecător la CEDO.
„Mai ales după accidentul acela am avut acest vis: să fac dreptate şi rromii în special să aibă parte de justiţie la fel ca toţi ceilalţi cetățeni. Aşadar, după absolvirea bacalaureatului cum laude, am decis să mă înscriu la Facultatea de Drept. Mi-am luat licenţa în drept general la Universitatea de Drept Jean Moulin Lyon 3, cu menţiune. După aceea, am aplicat la un master 1, Justiţie şi Proces, la Universitatea Paris 1 Sorbona. Selecţia este foarte strictă, dar am fost primită şi am absolvit cu menţiune. Anul acesta, am absolvit Master 2 Drept privat general, tot la Sorbona. Fără susţinerea, încurajarea şi sacrificiile părinţilor mei, nu aş fi reuşit să fac toate astea. Şi, chiar dacă n-au putut să ne ofere condiţiile materiale sau relaţiile avantajoase, ne-au dat iubire, speranţă, curaj, determinare – valori morale, iar astea preţuiesc mult mai mult.“
Rrom sau țigan
Înseamnă acelaşi lucru, dar felul în care sunt percepuţi cei doi termeni diferă. Eu prefer termenul rrom, spune Anina, pentru că este unul endogen, din interiorul comunităţii, în limba romani cuvântul rrom însemnând om şi bărbat. Termenul ţigan este exogen, dar, mai mult decât atât, a căpătat un sens peiorativ, fiind deseori perceput ca o insultă.
Articol preluat din ediția de septembrie 2014 a revistei Femeia.
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: arhiva personală