Ne-am revăzut după mult, nepermis de mult timp, şi am vorbit ca pe vremuri. Ioli, aşa o ştiu din copilărie, este neschimbată şi, ca de obicei, doldora de planuri.
Ne ştim din copilărie, am fost colege de bancă din clasa I până într-a VIII-a, am fost ca surorile. De la ea am auzit de Inelul Nibelungilor şi tot de la ea am auzit primele poveşti de amor. S-a îndrăgostit înaintea mea. Pe urmă şcoala, viaţa ne-au despărţit, dar, când ne-am reîntâlnit, am povestit de parcă ne luaserăm la revedere cu o seară în urmă. O ştiţi şi voi, este vorba despre Iolanda Stăniloiu, fost purtător de cuvânt în guvernul Stolojan, fost realizator de emisiuni la TVR şi Pro TV, fost consilier în Ministerul Muncii, acum din nou pe punctul de a se reinventa.
Se poate ca (și) la 50 de ani să te răsucești pe călcâie și să spui: „De mâine mă reinventez!“?
Poți să te reinventezi la orice vârstă, atâta vreme cât simți că nu ești cea mai bună versiune a ta și vrei – și poți – mai mult și mai bine. E valabil și la 80, și la 100, nu doar la 50! E la fel de valabil ca la 20, 30, 40.
Când ai ajuns aici, ți-a trecut măcar un pic prin cap că, gata, începe bătrâneţea?
Crede-mă că nici nu mi-am dat seama când am trecut pragul semicentenarului. Eram prea ocupată să gestionez o nouă schimbare. De carieră, de viață și de ceea ce spuneam mai devreme, de un salt de conștiință. Odată cu îmbrățișarea noii paradigme de a fi, s-a născut și nevoia de a da mai departe… Așa am făcut trecerea spre o nouă etapă a vieții mele, în care acțiunea a lăsat mai mult loc reflecției și transferului de cunoaștere și de experiență spre alții care se arătau dispuși să primească. Așadar, am trecut din planul executiv spre cel al educației, formării profesionale, consilierii de dezvoltare personală și profesională și coachingului. Nu mi s-a părut că începe bătrânețea, ci, dimpotrivă, că trăiesc o nouă tinerețe, în care nu sunt doar mai înțeleaptă, ci și mult mai așezată în mine. Eu în mine, stăpână în viața mea.
Îţi plac provocările?
Da, pot să recunosc, cea mai bună parte a vieții mele profesionale, am fost în competiție cu mine însămi, am încercat necontenit să mă depășesc, să-mi testez limitele, să le depășesc, s-o iau mereu de la capăt. Competiția asta nu a fost însă o fugă după succes, cum ar putea părea, ci mai degrabă o fugă după cunoaștere. Sunt de când mă știu un aspirator de informație.
Îmi amintesc că în coplărie citeai exact ce nu era voie…
Cel mai bun prieten al meu, după tine, bineînţeles, a fost Larousse-ul, enciclopedia franceză, pe care mama îl ascundea sub cheie și pentru care eu dezvoltasem o fascinație care îmi atrăgea și chelfăneli pentru delictul de… extragere prin efracție. A nu se înțelege că mama ar fi fost împotriva setei mele de cunoaștere, dar Larousse-ul era volumul cel mai prețios din casa noastră și mama nu avea încredere că, la 8-9 ani, aveam capacitatea de a ști ce să fac cu el decât să-l stric. Deh, accesul la cultură nu a fost niciodată o comoditate ieftină. Iar părinții ar trebui să se dezbare de mentalitatea asta păguboasă că, vezi, Doamne, copilul strică tot pe ce pune mâna. Mai întotdeauna doar stricând, înveți să faci ceva, orice. În fine, a trecut ceva vreme între momentul în care am terminat de devorat Larousse-ul și cel când l-am putut înlocui cu noua enciclopedie a vremurilor prezente, internetul.
Aşadar, Larousse-ul ţi-a făcut copilăria mai interesantă.
Mult, da! Şi restul cărţilor „interzise“, pentru că, aminteşte-ţi, noi citeam foarte mult, chiar şi la 8-10 ani. Chiar dacă pe atunci televizorul încă era ceva mai mult decât obiect de decor în casă. Aşa am ajuns, destul de lin, la cărţile care m-au ajutat să mă maturizez: Șocul viitorului, de Alvin Toffler, Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber și Tratat despre lucrul bine făcut, de Tadeusz Kotarbiński. Prima este o proiecție futurologică din 1970 care prevede o paralizie socială cauzată de rapiditatea schimbărilor tehnologice, lucru care s-a întâmplat până de curând. A doua, apărută în 1980, este despre trecerea de la societatea industrială la cea tehnologizată și felul în care aceasta modifică echilibrul economic mondial. Iar a treia, fără legătură cu celelalte, este o teorie a acțiunii și a eficacității. Ei bine, cărţile astea m-au orientat spre acțiune, mi-au educat confortul cu schimbarea și m-au pregătit de foarte timpuriu pentru o lume în care informația este motorul schimbării în societate.
Aşa se explică faptul că ai trecut, aparent cu uşurinţă, de la o poziţie la alta, că nu te-a încurcat niciodată poziţia de persoană publică.
Dacă stai să te gândeşti, am făcut cam acelaşi lucru. Am avut, e drept, şansa să lucrez în toate sectoarele relevante: guvern, media, corporaţii, organizaţii neguvernamentale, instituţii internaţionale. Dincolo de diverse roluri, a fost o experiență de un sfert de veac de lucru cu oameni. Și acesta este cel mai important lucru, pentru că informația nu are nicio valoare dacă nu servește unei mai bune comunicări între oameni. În fapt, eu m-am tot specializat în comunicare corporativă internă şi externă, comunicare de criză, și în managementul schimbării.
Revin la ce mă doare pe mine: femeia la 50 de ani care-şi imaginează că, gata, viaţa ei s-a terminat.
Pe aici, încă suntem tributari unei culturi rural-ancestrale în care femeia trecută de 50 de ani ar trebui să se apuce să se pregătească de cele veșnice, când începe să-și piardă rolul de cloșcă a cuibului familial. Cuibul familial a început să-și piardă funcțiunea socială, femeia rămânând singură într-o incintă în care nu se mai re-găsește și în care nici n-a învățat-o nimeni că sunt multe alte lucruri noi de făcut, de descoperit.
De ce asta? Mai ales că, acum, şi pensia cere minimum 60 de ani.
Un rol major îl joacă și stigma socială, cu care e greu de luptat de una singură, dacă e să nă ne gândim numai la unele știri din media care sună așa: „O bătrână de 55 de ani a făcut și a dres…“ Și, nu în ultimul rând, pentru că încă facem mari eforturi să introducem în cultura noastră un cult și o predilecție pentru bucurie și celebrarea vieții, în orice anotimp al ei, în locul aplecării spre renunțare și spre tristețe cronicizată. Dar lucrurile încep să se schimbe, eu sunt optimistă. Schimbarea, ca orice schimbare, ar trebui să vină dinspre noi, femeile 50+, care ar trebui să-şi păstreze intactă în primul rând capacitatea de a visa.
Comunitatea 50+
Comunitatea 50+ este deocamdată un concept (cu o pagină de Facebook, desigur), nu are conștiință de sine. De 25 de ani, societatea românească, în tranziția ei nesfârșită, și-a tot aruncat la gunoi generațiile succesive de 50+, ba prin stigmatul social, ba prin concedierile masive și pensionările anticipate din toate ramurile economiei aflate în continuă reformă. A trebuit ca tot macro-gânditorii de la Banca Mondială și Comisia Europeană să observe că sistemele de pensii sunt în aer pe plan mondial dacă tot trimitem oamenii afară din viața productivă înainte de vreme, ca să dea discret niște semnale de alarmă… și alea prost comunicate. Ce altceva au însemnat măsurile de prelungire a vârstei de pensionare la noi și aiurea? Iar când zic că au fost prost comunicate, spun că nu s-a știut pune corect accentul pe prelungirea speranței de viață sănătoasă și schimbările în bine în calitatea vieții oamenilor, absolut reale, prin campanii de conștientizare planificate atent și din timp. Nu poți să vii, trosc, cu schimbări din astea când percepția generală este de mers din rău în mai rău!
Citește și:
Christine Schillings: Mergi mereu înainte, îndrăznește!
Oana Marinescu: Important e să-ți cauți sensul
Hana Benyamini: Un vis de tinerețe. Fără bătrânețe!
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.01/7.01.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Radu Vintilescu