Echilibru și frumusețe. Aceasta este prima impresie pe care o ai când o întâlnești pe Irina Păcurariu. De când o știu (și o știu de multă vreme), se implică doar în proiecte serioase la TVR 1. Pentru ea, jurnalismul este o vocație.
Irina construiește. Realizează, din nou, o emisiune de interes public, „Profesori de milioane“, pe care o puteți urmări în fiecare duminică de la ora 19, la TVR 1. Educația și instruirea trebuie susținute de societate. Așa că Irina Păcurariu ne face cunoștință cu oameni dedicați și pasionați, dar scoate în evidență și punctele slabe ale sistemului nostru de învățământ.
„Profesori de milioane” ne amintește că trebuie să fim atenți la ceea ce facem astăzi pentru a avea un mâine.
Irina Păcurariu este chiar o femeie de admirat. Nu face compromisuri și îndrăznește. Despre viața ei personală vorbește rar, dar am reușit să aflăm și câte ceva despre lumea ei, numai a ei.
Dai o atenție deosebită instruirii. Ai avut profesori model, care ți-au marcat devenirea?
Am avut profesori care m-au ajutat să înțeleg, chiar foarte bine, cât de important este să stăpânești domeniul în care ajungi să îți faci meseria. Niște oameni care mi-au trezit curiozități, de la care am am învățat − lucru poate mai important decât orice teoremă sau demonstrație logică − cât de important este să știi ce spui și cum spui. Marele meu noroc este că am avut parte de spectacolul minților câtorva profesori integri, al unor intelectuali care te obligau la un anumit tip de comportament și impuneau respect la simpla intrare în clasă.
Profesoara mea de fizică, soție de dramaturg, era atât de rafinată și provoca un dialog așa de elegant, încât aveam reflexul de a verifica dacă tivul de la uniformă e la locul lui de fiecare dată când mi se adresa. La chimie, un obiect la care am învățat doar ca să-mi impresionez profesoara, unul dintre cei mai severi dascăli din liceu, am descoperit că, dacă îți controlezi frica și te concentrezi pe dizertație, indiferent de cât ai de spus, poți fi aproape convingător (!). Profesoara de română este probabil unul dintre primii oameni care mi-au dat încredere. Eu am făcut un liceu de informatică (nu mă întreba de ce, nu prea am răspunsuri la asta) și eram departe de a excela la disciplinele de bază.
Norocul meu a fost că la literatură aveam o concurență destul de modestă, majoritatea colegilor fiind talentați la matematică și informatică, așa că asta m-a scos oarecum din mulțime. Așa s-a ajuns ca profesoara să parieze pe mine, iar asta m-a făcut să mă simt mai importantă decât eram de fapt și m-a obligat la ceva efort. Fostul meu coleg de bancă (are o carieră strălucită la Oracle în Franța) ne-a făcut să râdem bine astă-vară la o întâlnire de generație. Ne-a arătat jurnalul lui, pe care și-l publicase, memorii care se întindeau pe câteva sute de pagini și ne-a spus hâtru că le-a scris doar ca să ne impresioneze pe mine și pe doamna Beldie, profa de română… pentru că, nu știe cum, în timpul școlii nu i-a ieșit deloc pe plus competiția cu mine… Să nu credeți că eram vreun talent special, pur și simplu simțisem că doar la limba română am șansa de a fi the best și-am folosit-o, ceea ce e doar meritul profesoarei.
Ce calități au profesorii pe care îi votează elevii pentru emisiunea ta, „Profesori de milioane”?
Majoritatea tinerilor cu care am vorbit admiră profesorii care știu să-i asculte, pe care îi simt aproape, la care găsesc ajutor. Dincolo de priceperea didactică și de materiile pe care le predau, cei care sunt la catedră au de multe ori misiunea de a responsabiliza, a motiva, a provoca. Cei care găsesc disponibilitatea de a face asta, țintit la fiecare dintre elevii pe care îi au în față, nu depun doar un efort – imens de multe ori − fără miză, ca și cum ar arunca un năvod într-o crevasă doar cu speranța că ar face rost de vreo comoară. Pur și simplu este imposibil să nu găsești resurse în fiecare copil, iar asta n-o susțin eu, o găsim în orice tratat de psihologie comportamentală.
Cum ai ales școala pentru fetele tale?
Destul de simplu. Și școala generală unde învață cea mică, și colegiul unde merge cea mare sunt școlile unde a învățat tatăl lor, deci sunt moștenire de la o generație la alta. Glumesc, ideea este că la Piatra Neamț, unde ne creștem copiii, alegerile nu sunt atât de greu de făcut.
Este importantă și educația pe care le-o dăm copiilor acasă? Le controlezi temele, le dai teme suplimentare, le trimiți la meditații la matematică pe fetele tale sau ai și alte metode de a le îmbogăți instruirea?
Fata mea adolescent a fost un copil foarte responsabil și în egală măsură orgolios și independent. E un Leu mândru, căruia nu este nevoie să-i verifici acțiunile. Dacă decide că sunt utile și că are rost să le facă, le duce impecabil până la capăt. Până înainte de examenul de capacitate, singurele ore suplimentare au fost lecțiile particulare de engleză, pe care le consider nu importante… cred că, la cum evoluează lumea, să poți stăpâni cu corectitudine engleza e esențial.
Acum se apucă și de italiană, nu cu meditații, doar din cărți și ghidată de o mătușă, la fel cum a avut și o etapă în care a fost preocupată de limba franceză. Cea mică e mult mai superficială, este abia în clasa a III-a, deci are scuze… Încă sper că o să fie mai conștiincioasă. Teme suplimentare? Niciodată. Dar vorbim în casă de toate, dezbatem, ne comportăm cu copiii de multe ori de parcă ar fi parteneri egali de dialog.
Între drumuri, televiziune și familie, când ai vreme de tine (sport, tratamente, odihnă, nutriție…)?
Nutriție? Cam trist, din toate câte puțin, cu gluten (ha, ha), cu carne (nu multă, pentru că nu prea îmi place), cu pâine (un aliment desăvârșit dacă e bine făcută), uneori cu unt, prea puțin dulciuri, cu ciocolată rar spre deloc (norocul meu, nu mă dau deloc în vânt după ele). Ce vreau să spun este că n-am bariere, chiar dacă metabolismul este mai puțin generos decât era acum zece ani, dar cu măsură și cu bucuria de a gusta combinații noi, mâncăruri exotice, feluri gourmet.
Nu sunt o gurmandă, dar nici nu mă pot considera un model de urmat. Da, beau cu plăcere un shake de fructe sau de legume, dar gust cartofi prăjiți, o Pavlova bine făcută, sărmăluțe sau ciulama de hribi cum se face numai în Bucovina. Sport mai fac, prea rar, având în vedere că avem o mică sală de forță unde e o plăcere să faci exerciții, ascultând muzică și cu ochii pe ferestrele imense prin care se vede natura din jur. Cel mai mare dezmăț e să uit de mine o zi, câteodată și două, cu ochii pe filme noi, seriale, cărți, orice care mă duce în lumi care nu-s ale tale, dar ar putea fi.
Ai făcut uz de corecții chirurgicale?
Toată adolescența am visat la operația- minune care mi-ar corecta nasul acvilin… După cum se vede, am rămas cu același profil, foarte personal, care încă mă complexează, dar, să fim serioși, nu atât de mult ca în tinerețe!
Frumusețea a contat în cariera ta?
Nu știu dacă neapărat frumusețea, mai ales dacă mă raportez la mine, aș spune, foarte sincer, că asta n-a fost niciodată neapărat un atu. Nu știu ce să spun, probabil am avut avantajul faptului că, de la o vârstă încolo, m-am simțit bine în pielea mea. Ceea ce e mare lucru. Pe de altă parte, am fi ipocriți dacă am susține că nu ne place să vedem oameni frumoși în jur, iar când spun frumoși, mă refer nu doar la fețe armonioase, mă gândesc la personaje luminoase, care transmit energie și își trăiesc viața cu chef, fără să se raporteze mereu la părerea celor din jur.
Care e locul tău preferat?
Mica mea terasă cu flori din fața casei. Ei, și New York toamna, Paris primăvara sau vreun sat din Elveția în mijlocul iernii, ca să fiu sinceră până la capăt.
Echilibrul și armonia în cuplu pot fi menținute chiar și atunci când partenerii au profesii care presupun perioade de plecări de acasă? Care este secretul vostru?
Am ajuns deja un soi de balanță bine etalonată. Când unul e plecat, celălalt e acasă și compensează − asta când nu suntem cu toții împreună. Dacă înțelegi la timp ce vrei cu adevărat să faci și cum îți dorești să trăiești, știi și cum să faci lucrurile să funcționeze. Nu prea îmi place să vorbesc despre noi, dar ce pot spune e că felul în care existăm nu e un model, nu știu dacă poate fi aplicat de alții, dar pentru noi este idealul.
Ce faceți voi patru în vacanțe, cum vă alegeți destinația, ce urmăriți să descoperiți?
Ca tot omul, vrem să descoperim mereu locuri noi, să cunoaștem oameni și să avem experiențe. Eu și Carina, fiica mea cea mare, suntem mai citadine, vrem experiențe urbane. Cea mică, Petra, e încă la vârsta la care vrea mare și apă înainte de orice, Ticu e mulțumit și la cabana lui din munți. De obicei, eu sunt cea care rezervă bilete de avion, face planuri, pune la cale plecări…
Fericirea e doar un cuvânt?
Nu doar. Are formă, voci, e în continuă schimbare de conținut. Și nu e eternă, clar.
Citește și:
- Eugenia Stoian: Lacul Lebedelor, pentru oricine!
- Diana Baicu: Sunt lucruri pe care le percepi cu sufletul, nu cu mintea
- Florina Șerban: Când mă uit în oglindă, văd o femeie împlinită
Articol preluat din ediția de iunie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: PR TVR