Una dintre cele mai plăcute prezențe de pe micul ecran, Marina Constantinescu a făcut dovada discreției, dar și a sincerității atunci când ne-a vorbit despre greșelile tinereții, maternitate și felul în care se face politică în România.
Anul acesta, împlinește 50 de ani. Nu s-ar spune după prospețimea gândirii și atitudinea pe care o afișează. Are o carieră bogată, din care amintim doar realizarea emisiunii „Nocturne“ și criticile de teatru pe care le face cu deplină dăruire de 25 de ani încoace, și o viață de familie împlinită. Cert e că vedeta postului TVR1 nu socotește timpul în ani trecuți, ci în realizări actuale și viitoare.
Cum percepeți viața acum, față de cum vi se părea la 20 de ani?
La 20 de ani, eram un om rebel, credeam că totul e de durată, că pot să mut munții din loc. Nu prea făceam diferența între vis și realitate, aveam o lume construită în roz de părinți, dar mă întrebam și atunci de ce trebuie să muncesc enorm pentru tot ce fac. Însă am învățat să nu mă împiedic de obstacole, să văd drumul, nu limita lui imediată. Atunci vedeam mai mult soarele, acum sunt fascinată de lună.
Care considerați a fi greșelile tinereții?
Lipsa de răbdare, dar cel mai mult am pierdut în viață fiindcă sunt un om încăpățânat. Încăpățânarea ar trebui să fie constructivă, te încăpățânezi să înveți, să-ți urmezi calea, dar nu e bine s-o ții pe-a ta, să crezi că dreptatea e numai de partea ta.
Ce ați moștenit de la părinți?
Semăn mult cu tata, sunt introvertită, iar dezlănțuită doar în cercul intim de prieteni, unde mă simt protejată. De la el am moștenit rigoarea, disciplina nemțească, responsabilitatea, dragostea fata de meserie, devoțiunea dusă dincolo de limitele umane, bucuria de a fi cu prietenii, de a avea o casă deschisă. De la mama am luat darul povestirii și lumea poveștilor. Mama era un om solar și foarte sociabil! Ea a fost motorul familiei, a ținut la clan, iar pe noi pur și simplu ne-a divinizat.
Ce îi transmiteți mai departe fiului?
Recunosc în Luca (16 ani) anumite atitudini de-ale mele și de-asta nici nu știu cum să lupt, pentru că nu sunt sigură că am intuiția părinților mei și răbdarea lor. Recunosc părți din mine în tipul lui de patetism și de construcție a discursului; are simțul umorului, ține la prieteni și e foarte sociabil, poate prea sociabil.
Există cu adevărat un conflict între generații?
Cred că sunt ritmuri diferite, alte informații, dar există aceleași probleme de când lumea. Poate că azi diferă tipul de ispită, iar primejdia e unde nici cu mintea nu gândești. Exista și atunci pericolul băuturii, anturajului, știam de droguri, dar nu erau atât de aproape de noi, aveam prietenii, însoțiri, bucuria de a fi împreună, de a dansa, de a râde, de a ne povesti cărți, spectacole…
Spre deosebire de lumea de acum…
Încerc să înțeleg această lume pentru că trăiesc în ea prin copilul meu. Mă doare să văd că este o generație care nu prea vrea să citească. Fiul meu are norocul să trăiască în lumea teatrului și a prietenilor mei și să vadă că realitatea nu e doar într-un fel. Cred că va veni un moment al declicului pentru el, când își va da seama care sunt valorile. Deocamdată se caută.
Spre ce se îndreaptă ca profesie?
Luca e pianist. E la Liceul „Dinu Lipatti“, iar disciplina, rigoarea, studiul îl ajută mult.
V-a tentat vreodată emigrarea?
Nu, pentru că împărțeala a fost clară în familia noastră: fratele meu a plecat în Canada, iar eu am rămas cu părinții. Și am rămas până la capăt cu ei. Plus că e greu s-o iei de la zero la vârsta asta, deși sunt un om al aventurii. Aș fi dispusă să fac asta dacă Luca ar avea nevoie de mine; l-aș însoți oriunde ar vrea el să plece.
Cum ar fi arătat viața dumneavoastră dacă nu ați fi devenit mamă?
Pe Luca nu l-am făcut la tinerețe, am decis să nu am copii foarte mulți ani, deoarece în viața mea a apărut repede nepotul, pe care l-am considerat propriul copil. Nu am fugit de responsabilitate și nici nu am fost comodă sau egoistă, dar cred că undeva, în subconștient știam că o să mă învingă un soi de teamă continuă față de orice face sau trăiește zilnic. Încerc să mă controlez, ca să nu-l sufoc, să nu-l înnebunesc, dar nu-mi iese sută la sută. Mă gândesc cum o să trăiesc eu când Luca își va lua carnet de șofer sau dacă va pleca într-o lume mai mare și cu mai multe pericole. Știu că e normal să plece pentru că aici e o continuă degradare, dar mă blochez ca un disc stricat. Trebuie să învăț, ca un om credincios ce sunt, că suntem în mâinile lui Dumnezeu și că Dumnezeu a insistat foarte mult ca Luca să vină pe lume, iar atunci poate că are o socoteală cu el.
Cum priviți spre viitor?
De ani întregi refuz să privesc spre viitor. Nu mi se pare că există un viitor în țara asta, plus că prietenii mei sunt în general mai mari decât mine și nu vreau să-mi imaginez lumea fără ei. Mă marchează lumea întoarsă a valorilor și a disprețului, a aroganței, a senzației că ne putem trage toți de șireturi. Ceva din mine vrea să creadă că lumea se trezește, că tinerii vor crea o altă ruptură, așa cum am făcut noi în ’89. Sper ca ei să nu mai îngăduie mocirla în care trăim, fanfaronada, superficialitatea, aroganța unor politicieni care au senzația veșniciei într-o funcție.
V-ați gândit vreodată să intrați în politică?
Niciodată. Mai degrabă încerc să-mi fac treaba scriind, am fost învățată să răspund pentru ce scriu, să-mi iubesc limba și s-o respect. Scrisul îmi dă cea mai mare satisfacție. În plus, este o mare provocare să cunoști în deplinătatea lor alți oameni, așa cum fac eu la emisiune.
Ce ați învățat de la invitații emisiunii?
În primul rând, exercițiul sincerității, apoi să respect părerea celuilalt atunci când vine cu argumente. Am învățat să las pe altcineva să intre în lumea mea, toți invitații îmi populează amintirile, visele, coșmarurile dinainte de filmare. De fiecare dată când vin la întâlnirea cu invitații, sunt măcinată de gânduri. Îmi doresc să iasă reacțiile, relațiile, alchimia, momentul, dar asta nu se întâmplă de fiecare dată. Uneori, am plecat năucă de la televiziune, plânsă, măcinată și întotdeauna am emoții foarte mari.
Sunteți una dintre vedetele televiziunii publice, nu și o persoană mondenă.
În niciun caz nu sunt vedetă! Am fost educată să nu mă lamentez, să nu știe nimeni niciodată prin ce problemă trec, să-mi apăr intimitatea, gândurile, greutățile, să mă las însoțită doar de apropiați și prieteni, să nu mă dau în spectacol. S-a sucit lumea în așa fel, încât s-a creat o psihoză, acest voyeurism teribil.
Unii fac televiziune tocmai pentru a se expune.
Eu urmăresc multe emisiuni franțuzești, englezești și nu numai. Ce se întâmplă la noi n-am văzut nicăieri. Până și divertismentul de la italieni e o încântare! La noi, e o societate devastată de superficialitate și comercial. Merg mult prin țară, lumea adevărată nu e cea prezentată la TV.
Ce soluții întrezăriți la orizont?
Să se facă o lege a învățământului adevărată, să se revină în școli la respectul față de profesori si elevi. Au lăsat educația pe ultimul loc, așa cum au lăsat cultura și sănătatea. Cine dă socoteală pentru haosul și improvizația în care trăim, pentru generațiile care ies semianalfabete de pe băncile școlii, dar iau totuși bacalaureatul? Cel mai probabil nimeni.
Citește și:
Iren Arsene: Lectura activează imaginația
Ada Hausvater: Să ne unim visurile!
Ela Siromascenko: Rochii cu suflet italian
Articol preluat din ediția de februarie 2016 a revistei Femeia.
Autor: Alexandra Rotărescu
Foto: PR TVR (Ioana Chiriță)