O prietenă mi-a povestit despre ea. Mi-a spus că „e o femeie cum n-ai mai văzut de mult“ și, evident, m-a făcut curioasă.
Are un magazin șic pe Lipscani, du-te şi nu-ţi va părea rău“, mi-a spus prietena mea. Am luat, aşadar, drumul Lipscanilor. Încântată că centrul vechi al Bucureştilor a început să arate bine şi de la parter în sus, păşesc pe pavajul cel nou, hotărât să fie demn de caldarâmul vremurilor de aur ale zonei. Trec pe lângă înduioşătoarele rochii de mireasă fluturând în soare lângă vitrinele sărăcăcioase (un fel de stindard al Lipscanilor încă din copilăria mamei mele) şi ajung la „no. 59“. Aşa scrie pe firmă: Monique, Lipscani no. 59 – o firmă ieşită din tiparul locului. „A fost pictată de un prieten, zugrav de biserici“, am aflat câteva minute mai târziu.
Psiholog de plăcere
M-am învârtit un pic în jurul magazinului ca să intru în atmosferă. Apoi, am intrat. Vorbisem cu Carmen la telefon, dar tot am fost un pic surprinsă (foarte plăcut, de ce să nu recunosc) când am văzut-o. Am asociat imediat interiorul magazinului (cochet, vintage, foarte colorat) cu doamna care purta natural o ținută de charleston din anii ’30 şi un zâmbet larg. Din fericire, nu mi-a dat prea mult timp să mă uit prin magazin (din fericire, pentru că aş fi cumpărat prea multe cămăşuţe, brăţări, coliere). M-a luat delicat de braţ: „Hai la o cafea!“ Şi am vorbit o mulţime: o poveste pe măsura apariţiei. După ce a terminat Dreptul, Carmen a stat acasă. N-au prea atras-o chichiţele avocăţeşti. În schimb, îi plăcea să stea cu copiii și a început să facă voluntariat la o şcoală de nevăzători. Tot vorbind cu psihologii şi apropiindu-se de copii, şi-a spus că ar trebui să se „şcolarizeze“ în domeniu. Și a urmat Facultatea de Psihologie, psihopedagogie specială, doar din plăcerea de a fi aproape de copiii aceia, care sigur aveau nevoie de ea.
Magazin de nevoie
Nevoia de a oferi bucurie, linişte, frumos. Timp de 18 ani, a fost psiholog pentru copiii cu dizabilităţi. Până când, într-o bună zi, s-a gândit că ar trebui să facă altceva. Iar asta, întrucât cei doi copii ai ei crescuseră deja, pentru că se ataşase mult prea mult de micuții de la centru și pur şi simplu trebuia ca viaţa ei s-o ia în altă direcţie. „Mi-am zis că după 18 ani pot să fac şi altceva. Am încercat, împreună cu prietena mea Monica, să facem o grădiniţă. Era prin anul 2000. A fost greu şi ni s-a părut foarte-foarte scump, aşa că am renunţat. Cum soţul meu primise moştenire spaţiul acesta, ne-am gândit să facem un magazin. I-am zis Monique, pentru prietena mea.“ Astfel, câţiva ani mai târziu, a început aventura cochetăriei. „Asta e deviza magazinului, fii cochetă! Şi aici nu mă gândesc neapărat la o cochetărie frivolă, ci la feminitate, frumos, mister. Colaborez cu mulţi studenţi la Arte Plastice şi Design, dar şi cu copiii mei de demult care fac tot felul de lucruşoare frumoase, pe care eu le expun şi care au cumpărătorii lor. Magazinul nostru este altfel, de la firmă la obiecte, de la rochii la clientelă.“
Canapeaua de pe Lipscani 59
E o afacere de succes? „E oaza mea, mi-a repetat Carmen. Aici am biroul meu de-acasă, bibliotecă, mereu un ceai preparat pentru clientele dragi şi, până nu demult, chiar o canapea. Nu sunt psihoterapeut, dar multe cliente mi-au devenit prietene şi multe prietene şi-au spus oful pe canapeaua de la Monique. Sute de poveşti a auzit canapeaua aia şi o sumedenie de emoţii am trăit acolo.“ Nu este ceea ce se poate numi o afacere de succes, dar, spune Carmen, „putem trăi decent dintr-o poveste frumoasă cu rochii şi cercei, brăţări şi eşarfe“. Când a început să funcţioneze Monique, Centrul Vechi era o paragină. Încet-încet, lucrurile s-au schimbat, iar pe lângă puzderia de terase, au apărut câteva galerii şi magazine măricele, dar buticul din Lipscani no. 59 a rămas o oază. De cochetărie.
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.27/10.07.2014
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Radu Vintilescu