Avem numeroase motive să fim mândri că suntem români, dar sunt și străini care, după ani buni petrecuți pe aceste meleaguri, s-au îndrăgostit iremediabil de România.
Când mulți români se gândesc cum să plece din țară în speranța unui trai mai bun, întâlnești străini care ne apreciază. Chiar dacă nu avem o imagine bună în străinătate, odată ce ajung aici, sunt surprinși să găsească o țară civilizată, cu șosele, tehnologie, peisaje rupte din rai și oameni sufletiști. Mulți o numesc „România, colț de rai“. Inas din Irak, Fiona din Anglia și Ayako din Japonia trăiesc în România de ani buni și au povești spectaculoase, toate cu un numitor comun: frumusețea plaiurilor și a oamenilor. Cum au descoperit România, ce le-a determinat să rămână și cum se vede cultura noastră prin ochii unor străini ne împărtășesc aceste doamne chiar în această lună de sărbătoare pentru români.
„România este țara mea!“, Inas din Irak
Avea numai 13 ani când a ajuns în România. Nu știa absolut nimic despre această țară, nici măcar unde se află pe hartă. Tatăl ei făcea afaceri în România, dar asta era o noțiune abstractă. S-a trezit într-o zi că tatăl le-a spus că vor pleca cu toții în România. Aveau altă cultură, alte tradiții, vorbeau altă limbă, cine ar fi crezut că peste ani avea să considere România drept țara ei?
Când ați venit în România?
Pe 28 decembrie 1994. Am venit împreună cu cele trei surori, cu fratele, mama și tatăl meu. Țin minte că era zăpadă până la glezne. Nu mai văzusem până atunci zăpadă. Gecile din piele erau cele mai groase haine ale noastre. A fost un şoc pentru noi. 3-4 luni ne tot întrebam ce-i cu ţara asta şi plângeam să ne întoarcem. După un an, am mers la şcoala arabă, ne-am făcut prieteni, a venit vara, iar între timp şi ne-am schimbat percepţia. Am rămas prietenă cu multe colege de atunci.
Cum ați învățat limba română?
La şcoala arabă erau copii din familii mixte de arabi şi români şi ei ştiau română, vorbeau între ei şi aşa am învăţat şi eu. Mai târziu, am făcut ore de română şi la şcoală, dar cred că am apucat doar un an.
Când v-ați hotărât să rămâneți aici?
Îmi făcusem prieteni aici, mă obișnuisem şi o consideram ţara mea. În anul 2000, fratele meu a suferit un grav accident şi trebuia operat în Germania. Mama a plecat cu el şi surorile mele acolo. Eu n-am vrut să plec, am rămas aici cu tata. În 2003, m-am căsătorit şi am scăpat de presiunile mamei de a mă muta în Germania. În România, am stat mai mult decât în Irak şi sunt mai legată de ţara asta decât de cea în care m-am născut.
Cum v-ați cunoscut soțul?
El m-a văzut la nunta unei prietene. Este palestinian, dar tot musulman. La noi aşa este tradiţia: nu putem să ne căsătorim cu o persoană de altă religie, iar mai întâi băiatul trebuie să stea de vorbă cu tatăl și, dacă acesta este de acord, atunci se face nunta.
Puteaţi să refuzaţi dacă nu vă plăcea băiatul?
Nu! Dar am avut noroc de un soţ bun. Însă i-am spus că eu vreau să rămân în România şi a fost de acord. Avem trei copii, două fete şi un băiat, de 11, 8 şi 4 ani, și cu toții ne simțim bine aici, ne simțim acasă, deși doar copiii sunt născuți aici.
Părinţii și frații au rămas în Germania?
Da, dar vin aici în fiecare an. Aici îşi petrec vacanţele, aici vin la doctor, aici au prieteni. Se simt bine. Eu merg în vizită la ei, dar mai mult de două săptămâni nu pot să stau. Acolo oamenii sunt mai reci, mai distanţi.
Cu ce vă ocupați?
La început lucram alături de soțul meu, dar am vrut să fac ceva pentru mine, ceva care să mă mulţumească, dar şi ceva prin care să le arăt arabilor ce lucruri minunate se găsesc în România şi acum export creme Gerocossen în şase farmacii din Bagdad și în Arabia Saudită, iar de acolo aduc aici rochii orientale, pe care le cumpără mai mult româncele. Am trei copii şi nu am foarte mult timp de business, dar mi-ar plăcea să am un magazin, însă deocamdată le vând doar pe site.
Ce vă mai pasionează?
Nutriţia. Acum urmez cursuri de nutriţie, sunt pasionată de mâncarea sănătoasă, dar şi de modul corect de alimentație.
Ce fel de mâncare gătiți: în stil românesc sau oriental?
Bucătăriile seamănă într-un fel. Şi noi avem sarmale, orez cu legume, carne la cuptor, doar că noi nu mâncăm porc. Îmi place că aici se consumă şi multe legume. Îmi plac foarte mult sarmalele, iar cozonacul este preferatul meu. Abia aştept Crăciunul pentru aceste preparate! Și mama, în Germania, găteşte ca aici, salata de boeuf nu lipsește de sărbători. Copiii sunt înnebuniţi după ciorba de legume şi le fac des. Dacă prepar şi piept de pui cu piure de cartofi, sunt cea mai bună mamă.
Unde vă petreceți vacanţele?
De obicei, mergem în România, la Mamaia sau Olimp ori la munte. Am fost în Turcia într-un an şi la un moment dat am auzit o melodie românească. Eram atât de fericită că aud româneşte şi că este apreciat cântecul, că am spus: „Acesta e din ţara mea“ şi am început să-l fredonez. Am mai fost la Braşov, la Sibiu, la barajul Vidraru, am vizitat mănăstirile din Moldova. Mă impresionează casele vechi, ascund în ele tradiţia şi cultura zonei! De aceea cred că mă simt bine şi în Centrul Vechi din Bucureşti.
„Bucovineancă sau comăneancă, încă nu m-am hotărât ce sunt“, Ayako din Japonia
Un coleg de serviciu i-a stârnit dorința de a vizita țări mai puțin dezvoltate. A descoperit România într-un ghid turistic. A reținut că sunt peisaje frumoase și oameni ospitalieri. Apoi a citit un articol scurt într-un ziar local despre cum vrea România postcomunistă să-şi relanseze turismul. A venit prima dată aici în ’95. A coborât din avion și a luat trenul spre Moldova. A vizitat Suceava, apoi Baia Mare, Săpânţa, Cluj, Sighişoara, Braşov, Sinaia şi a ajuns din nou la Bucureşti. Și-a făcut mulți prieteni pe tot acest traseu, așa că în ’96 s-a întors în Moldova, când Mihaela a invitat-o la botez, în ’97 a fost la nunta Geaninei, la Rădăuţi, în ’99 a venit să-și caute de lucru, iar în 2000 s-a mutat în definitiv aici.
Ce te-a făcut să te stabilești în România?
M-am îndrăgostit de această ţară, deşi iubesc foarte mult Japonia. Părinții au zis că, după un an, mă voi întoarce plângând. Sora mea geamănă a rămas în Japonia, s-a măritat şi are doi copii. Eu nu mi-am întâlnit ursitul, dar îl mai aştept. Au trecut de atunci 16 ani (râde), iar când voi ieși la pensie, nu știu dacă vreau să devin bucovineancă sau comăneancă. Îmi plac la fel de mult Bucovina și Comana. Merg la slujbă în Comana în fiecare duminică, iar învățătura preotului chiar mă ajută. Apoi rămân și fac voluntariat. E foarte frumos acolo. Moara de hârtie, atelierele în care hârtia este făcută ca odinioară… e superb.
Vorbești foarte bine românește, cum ai învățat?
Am căutat în Japonia o școală în care se predă limba română, dar nu era, însă prietena mea a găsit o profesoară care preda spaniola și engleza, dar ea era din România. M-am înscris la școală timp de trei luni și de la ea am învățat baza, înainte să vin în România definitiv. Ghidul de conversație japonez-român m-a ajutat foarte mult, îl aveam tot timpul cu mine, dar și un carnețel cu un pix, iar cum auzeam cuvinte sau fraze pe care nu le știam, le notam și apoi le căutam în dicționar. Dar cel mai mult am învățat cu ajutorul prietenilor mei de aici. Am făcut Facultatea de Comunicare și Relații Publice în Timișoara. Mi-a fost foarte greu să scriu ce spuneau profesorii la cursuri, dar lucrarea de licență m-a ajutat să învăț mai bine româna.
Unde lucrezi?
La început, am lucrat într-o agenție de turism. Am cunoscut multă lume și mergeam des în Japonia alături de turiști, dar și prin România. De șapte ani n-am mai fost în Japonia. Acum lucrez într-o firmă de consultanță și recrutare. Îmi dau seama cât de important este pentru români să muncească, să aibă o carieră.
Cum ți se par românii?
Sunt nişte oameni foarte buni la suflet, sunt deschişi, primitori și foarte creativi. Uneori, povestesc tot, cu lux de amănunte (râde). În Japonia, totul este foarte riguros, dar în România auzi des că „merge și așa“. Și chiar merge, oamenii sunt creativi, inventivi, găsesc soluții. În Japonia am făcut mult sport, dar aici mi-am dezvoltat partea creativă, artistică, influențată și de oamenii talentați pe care i-am întâlnit. Luminița de la Muzeul Naţional al României m-a făcut să înțeleg și să îndrăgesc picturile, Letiţia din Vama e un adevărat artist care încondeiază ouă, iar Daniela Bordeianu este o prietenă foarte talentată care face bijuterii din perle. De la profesoara mea de canto am învățat poeziile lui Eminescu. Îmi plac foarte mult poeziile lui, mai ales „Pe lângă plopii fără soț“ și „Mai am un singur dor“.
Ce mâncare românească îţi place?
Orice. Ciorbă de perişoare gătesc des, dar şi supă de pui. O lună întreagă am făcut supă ca să exersez. Acum ştiu să tranşez puiul şi să fac găluşte. Sarmale nu ştiu să fac, dar îmi plac. Am făcut zacuscă împreună cu o prietenă. Ne-au ieşit 28 de borcane. Mâncarea românească se găteşte greu şi se mănâncă prea uşor. Îmi mai place vinul de casă. Am învăţat sârba oltenească, sunt frumoase tradiţiile de aici şi foarte variate în țară.
Ești pasionată de aranjamente florale…
Am făcut aranjamente florale şi în Japonia, dar puţin. Îmi place să lucrez cu flori, aşa că m-am dus la o florărie să exersez. Acolo am întâlnit-o pe maestra mea, Nicoleta Gherghevici, care a învăţat designul floral în Olanda. Fiecare aranjament pe care-l face emană bucurie. M-a impresionat şi am vrut să-i fiu ucenică. Într-o zi, mi-a spus că are cereri de aranjamente cu flori din hârtie şi m-a întrebat dacă ştiu să fac. Nu ştiam, dar a fost o provocare pentru mine. Am studiat şi, când i-am arătat ce a ieşit, a fost încântată, aşa s-au născut aceste aranjamente origami. Sunt brandul meu. Îmi doresc să dezvolt un business, dar mai mult mi-aş dori să am un ucenic pe care să-l învăţ, să-i transmit această artă şi peste ani lumea să facă aceste aranjamente. Când lucrez, uit de probleme, mă relaxează, uit de timp. Un aranjament îmi ia între 5 și 8 ore de lucru, dar o fac cu atât de multă plăcere, încât nu ştiu când trece timpul.
„Există mult potențial în această țară“, Fiona din Anglia
Era studentă când a venit prima dată în România, imediat după Revoluție. Știa că este o fostă țară comunistă, săracă și auzise doar povești triste despre orfelinate, copii abandonați. A venit ca voluntar, voia să dea o mână de ajutor, să aducă puțină culoare și dragoste în viața micuților părăsiți de părinți. A repetat experiența și în vacanțele următoare, apoi s-a îndrăgostit nu doar de România, ci și de un român, iar după câțiva ani a ajuns la concluzia că țara noastră îi oferă mai multe posibilități de dezvoltare, de satisfacții și relații personale decât Anglia.
Cum a fost primul contact cu România?
Am venit prima dată în ’91, cu un grup de studenți, pentru a zugrăvi un orfelinat din Cluj. Am mers cu autocarul și am trecut prin mai multe țări din Est, a fost o experiență interesantă pentru noi ca tineri. Am fost cazați la hotel Victoria, fostul hotel al partidului. Clujul este un oraș curat, cu o arhitectură frumoasă și am avut o experiență plăcută. Am simțit că dau o mână de ajutor copiilor, că le fac viața mai frumoasă, iar asta mi-a adus o stare de bine. Mi-a plăcut în România.
V-ați întors…
Am venit şi în vacanţa din anul următor şi am stat în Craiova, la Slatina. Am zugrăvit un alt orfelinat. Am cunoscut oameni foarte generoşi, care ne-au invitat acasă la ei şi ne-au oferit din puţinul lor. Erau bucuroși că am acceptat invitaţia. Am terminat Facultatea de Psihologie-Sociologie şi n-am găsit de lucru acasă, așa că m-am întors în România. Un ONG din Braşov avea nevoie de personal care să lucreze cu copiii. Am lucrat în Petroşani trei luni. Îmi amintesc că era miezul iernii şi nu erau legume proaspete, doar cartofi şi paste, alimentarele erau goale, a fost greu. Am lucrat într-un centru pentru bebeluşi abandonaţi, care aveau de la câteva săptămâni la doi ani. Stăteau doar în pătuţuri. Noi i-am scos din ele, le-am făcut o cameră de joacă, am pictat pereţii, am adus jucării cu donaţii din Anglia şi am făcut terapie prin joacă.
Apoi am lucrat la Braşov pentru încă șase luni. Dimineaţa lucram într-un orfelinat, iar după-amiaza – într-un centru cu copiii fără adăpost. Spre sfârşitul şederii mele, l-am întâlnit pe viitorul meu soţ. Am avut o relaţie romantică foarte frumoasă. Am ţinut legătura cu el din Anglia, iar după şase luni, ONG-ul m-a sunat că mai are un proiect. La scut timp, ne-am căsătorit.
Și v-ați stabilit aici?
Nu, ne-am căsătorit aici şi am plecat în Anglia. Am stat șapte ani, acolo am născut-o pe fiica noastră Ioana. Soțul a trebuit să învețe o meserie nouă, eu aveam un job cu multă responsabilitate și îmi ocupa foarte mult timp. Am zis că trebuie să mai fie ceva în afară de muncă și, când Ioana avea trei ani, ne-am întors în România şi am luat-o de la capăt aici. Niciodată nu mi-a părut rău de această alegere. Aveam un job bine plătit la Școala britanică, iar socrii ne ajutau. De atunci, merg doar în vacanță în Anglia.
Nici pe Ioana nu o tentează Anglia?
Eu nu aş mai pleca din România. Când am divorţat, acum vreo cinci ani, am reevaluat situaţia şi am vrut ca Ioana să aibă continuitate. Acum, la 18 ani, a plecat în Anglia la Colegiu, însă eu am rămas aici. Îmi place foarte mult ceea ce fac, împreună cu o prietenă lucrăm la o grădiniță, unde am construit un mediu britanic, dar şi internaţional, cu puţin din fiecare sistem de educaţie, un fel de cultură internaţională, astfel încât învățarea să fie mai ușoară. Îmi place și clima. La început, a fost un şoc, vara era foarte cald şi iarna foarte frig, dar acum m-am obişnuit şi chiar îmi plac schimbările de sezon. În Anglia, vara sunt doar 18-19°C, însă aici e cald şi bine.
Cum vi se România?
Este o ţară foarte frumoasă, cu mult potenţial, cu peisaje foarte frumoase. Este superb şi la mare, şi la munte. Oamenii sunt generoşi, deschişi, uneori sunt vulcanici, dar asta poate fi şi un lucru bun, pentru că se găsesc soluții, se rezolvă problemele. Sunt foarte multe posibilităţi, mai multe decât în Anglia.
Ce vă place?
Îmi place bucătăria românească, în afară de sarmale (mănânc doar la nuntă) şi şorici. Nici palincă sau ţuică nu beau. În rest, îmi plac mai toate mâncărurile. Îmi place că se folosesc legumele de sezon şi astfel eşti mai ancorat în realitate. Legumele au mai mult gust, mai ales roşiile şi fructele.
Cum vedeți cultura românească?
Este foarte diferită. Oamenii sunt foarte încăpăţânaţi, dar te poţi baza pe ei. Sunt foarte ingenioşi – dacă lipseşte ceva, rezolvă cumva! La început, oamenii sunt deschişi şi mai vorbăreţi, dar până la un punct. A fost mai greu să găsesc oameni cu care să am o conexiune mai profundă. Şi asta, pentru că am crescut în medii diferite, avem alte experienţe, un alt mod de gândire şi înţelegere a vieţii. A durat mai mult timp până să-mi fac prieteni, dar acum am prietene foarte bune, cu care mă întâlnesc des.
Relaţiile sunt mai reci în Anglia?
Aici dai un telefon şi peste două ore ai stabilit o întâlnire cu prietenii sau cu familia. În Anglia, trebuie să-ţi programezi astfel de întâlniri cu 1-2 săptămâni înainte. Aşa e cultura noastră. Am început serviciul când Ioana avea trei luni, iar mama mea a stat cu ea. Când a făcut un an, mi-a zis să rezolv cumva, pentru că deja mă ajutase destul. Soţul meu a fost foarte mirat, ba chiar i-a zis că e nepoata ei, cum de nu mai vrea să stea cu ea?! Dar la noi aşa este.
După căsătorie, ați adoptat credința ortodoxă?
Eu am fost crescută în religia baptistă, apoi m-am căsătorit şi am devenit ortodoxă, dar nu cred într-o religie anume. Cred că în fiecare dintre noi există o energie anume şi trebuie să ne cunoaştem mai bine pe noi înșine, pentru că fiecare are un potenţial imens, dar de care nu este conştient.
Citește și:
- Simona Gonciulea: Afacerea mea este despre bucuria creației
- Cum îți poți transforma o pasiune într-o sursă de venit. 4 lecții prețioase
- Ioana Grindean, antrenoarea de filantropie
Articol preluat din ediția de decembrie 2016 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: Dan Ene