Rareș Florin Stoica: Bucureștiul e complicat ca o femeie

Tinerii actori sunt la fel de talentați precum înaintașii lor. Poate că au nevoie doar de mai multă experiență, de mai multă mediatizare pentru a ajunge la publicul larg. Însă ei cu siguranță își fac meseria cu pasiune și devotament.

Rareș Florin Stoica (29 de ani) este un actor complex, șocant, hazliu, dramatic, plin de emoție. Amestecul de tragic și comic îl face seducător în orice rol. De altfel, a fost nominalizat de două ori la Premiile Uniter și, de curând, a făcut parte din grupul celor 18 actori care au participat la Atelierul Cehov de la Sinaia, condus de regizorul Silviu Purcărete. A fost primul eveniment artistic major organizat în cadrul celei de-a 28-a ediții a Festivalului Național de Teatru. Rareș este un interlocutor de o sinceritate dezarmantă. Am avut bucuria, din nou, de a cunoaște un tânăr actor pentru care viața poate fi un joc, dar nu o joacă.

De la câți ani faci tu teatru?

Din liceu, am început să fac teatru. Nu am avut o trupă anume. Prietena mea cea mai bună din copilărie, Cendana Trifan, care e acum actriță la Sibiu, m-a tras după ea și astfel am mers la liceul de actorie la Sibiu.

Când ai descoperit că îți place?

Din copilărie. Pe atunci îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Făceam tot felul de spectacole de circ, mă uitam la filme și pe urmă adunam copiii din fața blocului și ziceam: „Uite, eu vă regizez acum, tu ești așa, tu ești așa și eu sunt… rolul principal“ (râde).

Întotdeauna rolul principal? Și când te-ai uitat tu în oglindă și ai zis „ce gropițe frumoase am în obraji!“, „cred că o să fiu un actor căutat“?

Cred că în timpul facultății.

Așa de târziu?

Da, așa de târziu, în timpul facultății.

Cum a fost admiterea?

Eu am dat la București prima oară și printr-o întâmplare am picat. Așa că am mers la Cluj la Miklós Bács, care mă știa de la olimpiada națională de teatru care s-a ținut la Cluj, și Miklós Bács era în comisie – cred că era chiar președintele juriului – și atunci cred că m-a observat, pentru că la admitere am avut atât de mari emoții, că nu am putut să respir…

E importantă emoția asta pentru actor?

E extrem de importantă. La primul spectacol, la „Băiatul din ultima bancă“ de la Național, eram rol principal, două ore pe scenă, aveam o grămadă de text – era și un text cu trimiteri multe, avea niște referințe la diferite cărți, de la James Joyce până la Thomas Mann ș.a., și nu era ușor de digerat pentru public. Dacă nu înțelegeai tu, ca actor, despre ce e vorba, era greu să transmit ceva publicului. Emoția este foarte importantă. Foarte greu mi-a fost, dar am avut parte de parteneri care m-au condus frumos, ca și regizorul, de altfel. Am și citit o parte dintre aceste cărți.

Ce loc are jocul în viața ta și pe scenă?

Greu de explicat… În momentul în care intru pe scenă și pășesc, sigur că pășesc acolo eu, Rareș, în primul rând și apoi aduc personajul, dar primele secunde sunt eu, până simt… pentru că publicul îți transmite o anumită stare. De-asta eu am niște conflicte chiar cu mine însumi. Personajul nu poate fi întotdeauna la fel. Publicul dintr-o anumită seară poate să aibă o altă energie și îți transmite altceva. Simți… nu știu cum s-o explic… simți efectiv cum interesul publicului din seara respectivă e altul decât a fost acum o seară și are nevoie de o altă emoție.

Fără îndoială, „Deșteptarea primăverii“ ți-a creat, de când ai început să joci, un plus de notorietate. Cum a fost întâlnirea cu regizorul Vlad Cristache?

Eu pe Vlad Cristache îl știam de mai mult timp. Prima oară ne-am întâlnit, face tot face, la un workshop de-al lui Andrei Șerban la Mogoșoaia și a făcut „Visul unei nopți de vară“ în natură. Au fost așa niște momente… M-a impresionat teribil. Atât de mult mi-a plăcut! Am avut impresia că a lucrat o veșnicie ca să iasă produsul respectiv. I-am dat add pe Facebook ș.a. și până la urmă am avut norocul să mă ia în distribuție și să fiu Moritz din „Deșteptarea primăverii“. Îl consider unul dintre cei mai talentați regizori tineri. E regizor, dar e și un actor desăvârșit.

Ce ai tu în comun cu Moritz?

M-am bătut foarte-foarte mult în perioada repetiției cu simțămintele mele și simțămintele lui Moritz, pentru că eu am anumite principii după care mă ghidez și nu sunt de acord cu foarte multe lucruri din piesa respectivă. Uite, Frank Wedekind a fost un vizionar, în 1882 mi se pare că a scris piesa (n.r. piesa a fost scrisă în 1891, iar premiera teatrală a avut loc pe 20 noiembrie 1906), și el a trăit momentele alea. Sunt convins că Frank Wedekind a fost Moritz până la un punct și pentru mine a fost o responsabilitate și mai mare să știu lucrul ăsta. L-am și descoperit un pic pe Frank Wedekind. Am aflat ce a făcut, unde s-a dus. A stat în America, a fost și actor ș.a. Emoția în primul rând. Acum, că vorbim de emoția asta, e mult de spus, adică emoția are mai multe caracteristici. Ce înseamnă emoție, de fapt? Ce poți să transmiți tu prin emoție? E ceva inefabil, nu poți s-o atingi. Emoția vine sau nu vine, dar tu, dacă îți construiești ceva și ai niște piloni și găsești un zâmbet sau găsești o anumită privire de o anumită calitate la partenerul tău, se înregistrează în subconștientul tău și în momentul de climax îl dai afară… Și nu am răspuns la întrebare.

Nu, nu ai răspuns.

Nu. Ce am în comun? Vă spun acum. Fragilitatea, experiențele din copilărie, copiii din jurul meu, oamenii mai mari care nu m-au acceptat și nu pot să îmi dau seama de ce. Probabil că eram un pic mai extrovertit și făceam tot felul de nebunii, dar oamenii aveau o reticență. Probabil că se terminase perioada comunistă, încă oamenii trăiau așa, colcăiau – și acum se întâmplă asta cât de cât. Pe mine mă emoționează la Moritz tocmai asta, că nu a fost înțeles de nimeni. Calitatea lui și spiritul lui erau mai presus de-ale oricăruia din jurul lui.

Ai jucat cu multe personalități din teatrul românesc. Care dintre oamenii pe care i-ai întâlnit te-au atins cu aripa lor, te-au influențat?

Păi îl numesc prima oară pe Miklós Bács. Pentru mine a fost un model. Eu eram absolut fascinat de cum povestea și câtă grijă avea cu vorbele pe care le folosea, cu ceea ce transmitea. Stăteam în jurul lui și pur și simplu îl adoram. Apoi, sigur că au fost – da, recunosc asta – actorii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Vorbești maghiară?

Nu vorbesc maghiară. Știu câteva cuvinte, dar nu vorbesc.

Ai jucat în spectacole acolo?

Nu, acolo nu. Deși mi-aș fi dorit. Toată clasa mea și-ar fi dorit să joace măcar, nu știu, figurație specială.

Cum ai ajuns la București?

Printr-o întâmplare. Am luat castingul la „Băiatul din ultima bancă“. Atunci am terminat facultatea și știu că s-a publicat pe site-ul de la TNB anunțul pentru casting. Am trimis un e-mail, dar de când… Vedeți, eu cumva în viață știu lucrurile dinainte. Dacă mi-aș asculta intuiția de fiecare dată, știu sigur ce pot să obțin și ce nu pot să obțin. Sigur că vin gânduri și griji ș.a. și nu te mai lasă să fii conștient de… Dar, când am dat e-mailul, eu am știut sigur că am să iau rolul ăla. Eram absolut convins.

Acum tu ești angajat la Teatrul Mic?

Da, sunt angajat.

Joci în trupa de la Teatrul Mic. Eu nu te-am văzut în multe spectacole. De pildă, te-am văzut în „Karamazovii“ de curând. În primul rând, ai fost un norocos, te-au pupat toate actrițele (n.r râde), iar tu reacționai cu o nevinovăție de bărbat vânat.

Da, cu siguranță. Mi-a plăcut să mă simt așa. (râde)

Viziunea asupra spectacolului este cu totul nouă. Ai fost un soi de pícaro (n.r. șmecher, în spaniolă), ne opreai în proximitatea sufletească a fiecărui personaj și tu treceai mai departe, te încărcai, te durea, te bucurai, cam asta am văzut eu. Dar m-a frapat fusta din zale. Câte kilograme are?

Cred că cinci. Cinci, șase, șapte, ceva de genul ăsta. Oricum, am avut un noroc cu Nona (n. r. Nona Ciobanu, regizorul spectacolului), care a venit la mine și mi-a zis: „Văd aici, la final, un dans al dervișului și o să vină în curând la noi Zyia Azazi. Este un coregraf turc care a făcut un workshop la Linotip chiar în perioada respectivă și Nona m-a trimis la workshopul respectiv. Am stat două zile, câte șase ore pe zi, și de prima oară când mi-a explicat despre ce este vorba și l-am executat apoi, mi-a zis că sunt născut pentru asta. Atât mi-a trebuit. Când am luat fusta, am fost în lumea mea. Chiar el ne-a explicat că acest dans e cea mai rapidă conexiune pe care poți s-o ai cu Dumnezeu sau cu ce crede fiecare. A doua zi, trei ore încontinuu am dansat toți și, după trei ore, ne-a lăsat 30 de minute să dormim. Nu ne cunoșteam, dar am dormit efectiv lipiți unul de celălalt… și a fost cea mai frumoasă experiență a mea de comunicare.

Cum te transfigurează momentul în care îți pui acea fustă?

Mi-am sesizat niște emoții atât de puternice… Parcă nici când știu că trebuie să încep sau când trebuie să intru în spectacol nu le am, și nu am vorbe acolo, nu trebuie să fac absolut nimic. Am niște emoții de fiecare dată când fac momentul ăla, pentru că știu că e ceva mult mai puternic decât ceea ce se vede. Pentru mine cel puțin, are o legătură cu divinitatea și mă încarcă. Tot timpul se spune că, dacă te învârți, faci spinning, creierul secretă endorfine în momentul ăla.

Dincolo de toate, ești un tânăr care are doar 29 de ani. Spune-mi cum te distrezi.

M-am distrat mult mai mult în copilăria mea și în facultate decât mă distrez acum. Mă distrez foarte puțin. Foarte rar ies undeva să mă simt bine cu prietenii. Îmi place foarte mult să călătoresc și, când merg într-o altă țară, merg și la club, aia e clar.

Dar la teatru?

Văd și teatru și, de fiecare dată când merg într-un loc dintr-o țară, caut să îmi rezerv și un bilet la teatru, din ce găsesc în perioada respectivă. Opera îmi place foarte mult. E înălțătoare.

Am văzut la Gala UNITER că erai foarte frumos îmbrăcat. Ai o preocupare specială pentru vestimentație?

Da, de când sunt mic. De când sunt mic, de la grădiniță, mama, înainte să plece la serviciu, îmi așeza (râde) hainele cu care trebuia să mă îmbrac la grădiniță, respectiv școală – asta a durat foarte mulți ani –, mi le așeza pe patul ei în forma corpului. Eu trebuia să mă îmbrac așa și mi le și parfuma cu parfumul ei dulce, de vanilie (râde). Asta s-a întâmplat până în clasa a VI-a sau a VII-a, când am zis:„Gata, mamă, te rog frumos, lasă-mă pe mine, că de acum încolo vreau să îmi pun lanțuri“. Și am început și eu să îmi fac haine.

Ai fost rocker?

Foarte puțin m-a ținut perioada asta, două, trei luni. Îmi plăcea foarte mult Nirvana, mă transpunea într-o altă lume.

Acum ce muzică asculți?

Ascult muzică clasică când mă trezesc. Wagner îmi place foarte mult, cu toate că noi avem în familie o tradiție de Paște: ascultăm Wagner. Nu știu de ce.

Unde?

Părinții mei sunt în Germania în cea mai mare parte a anului. Eu am crescut la Sibiu. Sora mea a plecat, de devreme, în Germania. Tata lucrează în Germania. Mama merge în Germania. Ne întâlnim în Germania. Ca să fim o dată pe an cel puțin, toți trebuie să mergem în Germania ca să ne întâlnim.

Te-au salvat toate femeile care s-au perindat în viața ta? Mă refer la bunică, mamă, soră, iubită, prietenă.

Întotdeauna am avut o relație specială cu femeile. De când am fost mic, eu am avut foarte multe prietene fete. Aveam și prieteni băieți cu care mă duceam și făceam șmecheriile noastre și mă simțeam golan, dar tot timpul trebuia să mă întorc la…, pentru că regăseam acolo ceva ce nu putea să îmi ofere mediul masculin. O sensibilitate cu care eu empatizam foarte mult și o putere pe care bărbații nu o au nici acum, adică eu, când mă uit la o femeie, eu știu că o femeie… dar asta am aflat mult mai târziu. Atunci era doar o intuiție de-a mea. Acum știu sigur pentru că am dezvoltat-o și am citit foarte mult despre lucrul ăsta. De ce spun asta? După ce a plecat bunica mea în Paradis, am avut parte de foarte multe întâlniri spirituale ș.a., de oameni luminați care au venit în jurul meu. Cred foarte tare că bunica mea m-a ajutat și a pus niște gânduri bune.

Câine ai? Ai avut?

Am avut, am avut multe animale când am fost mic. Oricum, adunam de pe stradă orice animăluț.

Și mama cum reacționa când îi duceai acasă?

Îi spăla de fiecare dată și îi purica pe toți (râde). Le dădeam de mâncare și îi țineam o săptămână maximum.

Ce rol a avut mama în devenirea ta?

Mi-a dat foarte multe, da. Și a știut să comunice cu mine. A știut să îmi spună ce trebuie să fac și ce nu trebuie să fac. A fost mai dură și, de când eram și la master, când mâncam, trebuia să mănânc cu furculița și cuțitul. Îmi dădea coate dacă nu mâncam frumos. Am avut parte de educație foarte-foarte strictă. Mama e contabil. Tata e tâmplar. Dar mama și cu tata sunt doi talentați. Am observat asta și în grupul lor de prieteni. Când sunt ei prezenți, toată lumea se distrează. Când nu sunt ei prezenți, nu mai e același lucru.

Cânți și tu cu ei?

În copilărie, mi s-a spus că nu am voce și că sunt afon și că nu ar trebui să mai continui, dar m-am încăpățânat foarte tare și am ajuns să câștig și un concurs la Sibiu și pe urmă am făcut studii muzicale în facultate. Am avut o profesoară foarte bună, Incze Katalin, care e dirijor la Opera din Cluj, strictă și impecabilă. La vârsta ei, când se punea la pian, așa energie rar vezi!

Cum te-ai simțit să fii nominalizat la Premiile UNITER?

Am fost nominalizat a doua oară acum și, pe lângă faptul că trebuia să fiu impecabil, a trebuit să îmi țin emoțiile în frâu. Niște emoții mult mai mari decât într-un spectacol. Erau acolo actori mari pe care eu îi apreciez și în prezența lor nu ai cum să nu fii emoționat, pentru că tu ești la început de drum. Puține spectacole am avut eu în comparație cu ei, mai am mult de învățat. Trebuie să acumulez experiență ca să pot să ajung măcar la tehnica lor sau să fiu atât de puternic pe scenă. Sigur că era o atmosferă de gală!

Cine te-a impresionat la prima întâlnire ca apariție, ca forță și charismă?

Doamna Mariana Mihuț și domnul Victor Rebengiuc. Ei creează o atmosferă pe care o transmit chinestezic parcă în toată sala în care se află, un calm, o relaxare și o dragoste. Simți atmosfera din jurul lor, pe care poți s-o atingi, care devine palpabilă. Ceva foarte frumos, ce nu prea întâlnești.

Întotdeauna îi întreb pe actori: câtă șansă și câtă muncă îți trebuie în meseria asta?

Foarte multă muncă, dar și șansa e importantă. Trebuie să ai șansă, că degeaba tu muncești într-o parte a scenei dacă n-ai șansa să fii privit.

Cum te împaci cu Bucureștiul?

Acum mă împac foarte bine. La început m-a acaparat puțin și nu înțelegeam de ce atâta grabă. E foarte complicat, e ca o femeie. Dar, în același timp, nu pot să plec de aici. Sunt fermecat și cucerit.

Îți plac parfumurile?

Da, am foarte multe parfumuri, poate peste 50. Sunt un pic obsedat, poate, pentru că e un pic cam mult să zici, dar sunt speciale toate mirosurile. Îmi plac foarte mult parfumurile de nișă, dacă e să vorbim despre asta. Dar, decât să mergi într-un club, să spargi o grămadă de bani, mai bine stai, păstrezi și…

Îți iei multe bagaje când pleci în călătorie?

Da. Pentru că pot avea nevoie și de un costum pe unde merg, nu? (râde) Și întotdeauna se ivește ceva. Oricum, dacă te duci la Operă, la Budapesta de pildă, dacă nu ai costum, nu poți să intri prin față, trebuie să intri pe scara din spate.

În ce legătură te afli cu publicul? E online legătura sau publicul vine la tine la sfârșit de spectacol?

Se întâmplă să și vină la mine. Mi-am creat o relație foarte frumoasă, uite, cu o doamnă care trăiește în Germania. A trecut din întâmplare prin fața teatrului și i-am spus: „Am bilet diseară la Karamazovii“. A zis: „Nu, noi mergem la film, la cinema“ și am zis: „În ordine, eu am să las biletul, dacă cumva…“ S-a uitat așa la mine și a zis: „OK, vin la spectacol!“ Și a venit. Nu am vorbit după spectacol, doar am salutat-o din public. E artistă și ea, pictoriță. Are o grămadă de expoziții. Doamna Denisa Mașek. A venit pe urmă și la „Deșteptarea primăverii“ și după spectacol m-a așteptat destul de mult pentru că mie îmi trebuie mult timp până mă reîntregesc. Când m-a văzut, mi-a spus: „Ți-am adus un borcan de dulceață de vișine, că erai murdar la gură când erai mic“, o replică din „Karamazovii“. M-a impresionat și am rămas într-o legătură frumoasă.

Ai fane?

Da, o grămadă.

De toate vârstele?

De toate vârstele.

Și ce îți scriu?

Niște mesaje impresionante. Niciodată nu sunt două rânduri.

Unde e locul tău, locul acela unde te umpli de energie, unde ești tu însuți, unde ai timp să te uiți la cer?

În același timp și la munte, și la mare, dar și la Poiana Măgura, la mine în Cisnădie. E acolo o poiană… De câte ori mă duc acasă, încerc, nu de fiecare dată se întâmplă, dar încerc să ajung în poiana asta. Natura e atât de crudă, zici că atunci s-a născut. Nu a ajuns mâna omului acolo și e atât de adevărat tot ce se întâmplă în jur și, sigur că da, te uiți la iarbă și îi dai o altă semnificație decât în momentul în care ești în oraș și privești copacii, că nici măcar nu te interesează. Dar eu sunt genul ăla de bărbat care îmbrățișează copacii.

Apropo de umorul tău, e o latură pe care o cam ascunzi. Te-ai gândit să faci comedie?

Mie îmi place foarte mult comedia, numai că genul meu de umor e cam subtil.

Ce mașină șofezi?

Eu șofez un Volkswagen Fox. E o mașină mică. Mi-ar plăcea și o să am una mai mare, probabil, mai încolo.

Dar de ce vrei o mașină mai mare? Că te arată mai puternic sau că „agață“ fete?

Uhhh, niciodată nu m-am gândit. Dacă agăți o fată, niciodată nu o agăți cu mașina ta. Eu consider că, dacă ai o conversație cu cineva și rezonezi acolo, e mult mai ușor și mult mai frumos să o inviți la o plimbare într-un Volkswagen Fox decât într-un Jeep. (râde)

Îți dorești un rol anume?

Da! Richard al III-lea.

Don Juan nu ți-ar plăcea?

Nu știu dacă sunt chiar acolo, în zona aia. Mi-ar plăcea și un Hamlet. Sigur că mă gândesc la rolurile cele mai mari și pe care și-au pus deja amprenta atâția mari actori, dar eu consider totuși că trebuie să fii conștient de talentul tău, de ceea ce transmiți ș.a. Totdeauna îmi construiesc un rol. Niciodată nu o să apar eu pe scenă și sunt foarte atent la detalii și la nuanțe, ca să fiu diferit rol de rol. Adică trebuie să fii diferit, să nu te recunoască lumea sau să recunoască doar o anumită parte din tine, pentru că și ăla e un laitmotiv cu care trebuie să defilezi până la urmă, apropo de Wagner, dar, dacă aș face un Hamlet sau un Richard al III-lea, aș folosi dualitatea pe care o păstrez în mine pregnant, și partea feminină și partea masculină la fel de puternic.

Ești fericit?

Oh, ce întrebare… (oftează) Să îmi pun ordine în gândurile astea. Nu știu dacă pot să răspund. Meseria asta m-a ajutat foarte tare să mă cunosc pe mine și să ajung acolo, la niște sensibilități și niște zone… așa, de parcă intri… E o expresie în germană: „Să intri într-un Schwarzes Loch“. Adică într-un fel de gaură neagră, dar e mai mult decât atât, din care poți să nu mai ieși. Și sunt foarte multe lucruri care nu au de-a face cu lumea asta pe care am trăit-o aici. Au de-a face cu gena, cu lucrurile mult mai puternice și mai periculoase care s-au întâmplat în generațiile mele anterioare. Care era întrebarea?

Dacă ești fericit.

Mmmm… și asta spuneam, că meseria te învață să știi că în fiecare secundă poți să ai cel puțin patru, cinci sentimente și stări. Fericirea e așa, ceva foarte… Poate că da, dar sunt fericit și când sunt fericit sunt singur de cele mai multe ori.