Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Alex Găvan, în ascensiune pe culmile sufletului

Alex Găvan, în ascensiune pe culmile sufletului

După tragedia din Nepal, Alex a devenit cunoscut şi de cei mai puţin pasionaţi de alpinism, datorită campaniei de ajutorare a Nepalului. Puţini ştiu că el este implicat în multe cauze de mediu şi că are în plan un proiect educaţional pentru copiii din ţara noastră.

Pe 25 aprilie, Nepalul a fost zguduit de un cutremur cu magnitudinea de 7,3 pe scara Richter. Patru alpinişti români erau pe Everest. Condiţiile atmosferice vitrege şi suferinţa celor din jur îi puneau lui Alex Găvan la grea încercare resursele fizice şi psihice. Totuşi, grija pentru cei de acasă l-a făcut să posteze câteva mesaje pe reţelele de socializare şi aşa am aflat că românii noştri erau bine. Oamenii au, de obicei, cele mai surprinzătoare reacţii în condiţii de stres şi traumă, dar Alex a reacţionat extrem de lucid într-o situaţie bulversantă. Nimic nu e întâmplător. Este un om bine antrenat fizic şi mental. „Adevăraţii alpinişti au nevoie de un psihic puternic pentru a lua cu rapiditate deciziile corecte. Muntele nu iartă, pe munte nu poţi greşi de două ori la rând“, ne spunea în interviul pe care a acceptat să-l ofere.

Un bun speaker

L-am cunoscut când ţinea un speech la conferinţa Digital Divas. Povestea tristă pe care o spunea era chiar experienţa recent trăită în Nepal. Acolo, moartea nu are haină neagră şi coasă, ci poartă veşminte albe de zăpadă! Mesajele erau clare, la obiect, profunde, emoţionale. Puţini oameni ştiu şi pot să vorbească public atât de uşor şi de coerent, dar el o face natural. Ulterior, am aflat că este şi speaker motivaţional şi fotograf. Nu face paradă de niciun talent. Nu se laudă că a ajuns pe şase vârfuri ale celor mai înalţi munţi din lume prin forţe proprii (fără oxigen suplimentar), o spune în treacăt, dacă e întrebat. Modest, dar tenace, când scopurile îi sunt legate de semeni, motivaţia de a duce lucrurile la capăt devine extrem de puternică.

Campania Bucurie pentru Nepal

Impresionat de suferinţa nepalezilor, s-a gândit să dea o mână de ajutor. Aşa s-a născut ideea campaniei pentru strângerea de fonduri care să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie, în special din zonele montane. Nu avea experienţă pentru astfel de proiecte şi s-a asociat cu Karuna-Shechen, organizaţie locală care, de la producerea cutremurului, a oferit asistenţă medicală, hrană şi corturi de adăpost pentru peste 179.000 de persoane din 477 de sate izolate, situate în unele dintre cele mai afectate zone din Nepal.

Toţi banii strânşi din această campanie vor fi folosiţi pentru finanțarea activităților de reconstrucție în comunitățile izolate și afectate de cutremur şi la refacerea de școli (peste 5.000 de şcoli au fost distruse şi un milion de copii nu-şi pot continua educaţia). Campania este derulată pro bono de toţi cei implicaţi în România, iar Karuna-Shechen are toate costurile administrative acoperite de către un finanţator propriu.

Printre ambasadorii campaniei se numără Ivan Patzaichin, Oana Pellea, Eugen Voicu, Cătălin Tolontan, Liviu Drăgan, Cristian Lascu, Vlad Mixich, Adelin Petrişor.

Poţi dona şi tu 2 euro prin SMA la 8826 până pe 30 iulie sau pe www.Alexgavan.ro/nepal prin plata cu cardul sau transfer bancar şi după această dată.

Cum a început calvarul?

Eram pe muntele Lhotse, de 8.516 metri, ar fi fost al şaptelea vârf pe care-l urcam fără oxigen suplimentar. Era a treia tentativă de a urca pe Lhotse. Primele două
au fost în 2012. În primăvară, am renunţat deoarece am avut o infecţie pulmonară, iar în toamnă, am renunţat în apropierea vârfului, când ajunsesem la aproape
8.000 de metri, din pricina condiţiilor care nu erau favorabile pentru a continua.

Citeam în cort (mă odihneam între două ascensiuni de aclimatizare) când s-a produs cutremurul. Iniţial, nu m-am impacientat pentru că acolo există o zonă seismică, dar, când am văzut că timpul trece şi nu se opreşte, mi-a trecut prin cap că e posibil să se crape gheţarul şi să pic cu tot cu cortul în hău. Apoi mi-am dat seama că o avalanşă este inevitabilă. Cu un asemenea cutremur, toată zăpada aia nu putea să rămână la locul ei. Am deschis cortul şi am văzut cum venea avalanşa. Nu am avut timp de gândire, am reacţionat din instinct, mi-am luat bocancii în picioare şi am fugit. Am văzut un bolovan şi am vrut să mă adăpostesc după el, dar în timp util mi-am dat seama că nu este avalanşa principală, ci doar suflul ei şi că mă va sufoca (mii de ace de gheaţă minuscule îţi pătrund în căile respiratorii). În ultima clipă, am virat spre cortul în care luam masa şi m-am adăpostit acolo. Aşa am reuşit să  supravieţuiesc. A început cea mai lungă noapte şi zi la un loc. Împreună cu alţi alpinişti, am demarat operaţiunile de căutare şi salvare a răniţilor. Au fost 24 de ore intense. Unii au trăit, dar 19 au murit.

Ai mai avut de-a face cu o avalanşă, nu?

Da, anul trecut. Eram în zonă când s-a produs o altă tragedie, o avalanşă (celebra cădere de gheaţă khumbu, nu ştii când se întâmplă, e ca o ruletă rusească). Au murit 16 mii de oameni.

Ce ai făcut după ce s-a terminat totul?

Când s-a petrecut nenorocirea şi în tot Nepalul muriseră atât de mulţi oameni, ca eu să-mi văd de ascensiunea mea mi s-a părut ceva de neconceput. M-am întors în ţară hotărât să fac ceva ca să-i ajut pe acei oameni.

Când te-ai îndrăgostit de munte?

Nu mi-am propus de mic să urc în Himalaya, dar am simţit că fac parte dintotdeauna din natură. De pe deal, de la mine de acasă (aproape de Curtea de Argeş), se vede Negoiu, am avut mereu muntele aproape. Am mers pe munte în drumeţii, dar de alpinism m-am apucat la sfârşitul liceului. Am fost voluntar la Serviciul Public Salvamont Curtea de Argeş şi într-o asociaţie de ecologie. Lucrurile s-au dezvoltat treptat. Eu îmi doream să ajung pe Negoiu. Dar aveam aceeaşi dorinţă să ajung pe munţii noştri, la fel cum îmi doresc acum să urc Everestul. Contează trăirea şi intensitatea, autenticitatea motivaţiei pentru a face un lucru. Mă simt la fel de bine şi în Himalaya, şi în Piatra Craiului.

Prima amintire despre munte?

Eram pe platoul Bucegilor şi trebuia să ajungem la Crucea de pe Caraiman. Îmi aduc aminte că nu voiam să merg atât de mult pe jos! Cineva m-a luat în spate până la urmă. Eram foarte mic.

Ai fost nevoit de multe ori să renunţi când erai foarte aproape de vârf. Ce a însemnat asta pentru tine?

Am învăţat să nu judec experienţa în sine ca fiind bună, rea, pozitivă, negativă, ci să văd ce pot învăţa din ea. Doar asta ne ajută pe mai departe. Altfel, riscăm să ne frustrăm, să ne blazăm şi toate astea nu folosesc la nimic.

Ce te-a impresionat la cei din Nepal?

Că nu ai nevoie de foarte multe lucruri materiale ca să fii fericit. Nepalezii, deși săraci, sunt foarte senini, zâmbitori, calmi, calzi, primitori. Majoritatea din ei nu au ajuns nici în cel mai apropiat oraş. Reţeaua lor de transport e formată din poteci, nu drumuri, e dificil. Prin comparaţie, noi ducem o viaţă mult mai uşoară, avem o ţară fabulos de frumoasă şi plină de resurse. Acolo, orice părticică de munte este cultivată. Au şi o mare toleranţă religioasă. Nimeni nu vrea să te convertească, tu eşti bun aşa cum eşti, indiferent de religie. Budismul cred că se apropie cel mai mult de o viziune sănătoasă de a-ţi trăi viaţa în secolul XXI. Sunt ortodox, dar mai degrabă cred că sunt un om spiritual decât religios.

Ai vorbit despre pregătire. Tu cum te antrenezi?

Există o poveste eroică legată de oamenii care merg pe munte (râde). Trebuie să fii constant şi consecvent în antrenamentul tău. E vorba de un mix, în general oamenii văd doar efortul fizic, dar e nevoie de tehnică, de rezistenţă fizică, de forţă, dar şi de dietă, echilibru mental şi somn suficient. Organismul are nevoie de baterii încărcate. Eu mă antrenez zilnic. Pentru tehnica de căţărat, mă duc la panou, iar pentru antrenamentul cardio alerg, merg cu caiacul, înot, urc pe munte. Contează cum pui acest puzzle cap la cap. Fără disciplină, nu poţi face performanţă.

Ce mănânci?

Mai degrabă pot să spun ce nu mănânc, respectiv carbohidraţi care se pun pe abdomen – pâine, cartofi, paste. Dieta mea este bazată în mare măsură pe carne slabă, legume şi fructe.

Care este povestea cu oxigenul suplimentar?

După 7.000 de metri, totul se schimbă, fiziologic vorbind. Aclimatizarea încetează, poţi sta oricât, că organismul nu se mai obişnuieşte cu altitudinea asta. Să urci prin forţe proprii devine o provocare. Oxigenul suplimentar e ca un fel de doping: îl foloseşti ca să te ajute, e un avantaj nenatural, trişezi. Îţi dă o marjă de siguranţă, dar nu are legătură cu alpinismul. 90% din  ascensiuni se fac acum cu oxigen suplimentar, dar profiţi de ignoranţa celorlalţi şi te lauzi cu „performanţa“ ta. Contează însă cum anume ajungi din punctul A în punctul B! Nu are de-a face cu sportivitatea, fairplay-ul, performanţa adevărată. Cred că trebuie să rămână nişte locuri pe lumea asta care să fie accesate în urma unei pregătiri, a unei experienţe, trebuie să meriţi vârful acela. Muntele se urcă nu cu un ego supradimensionat, ci cu smerenie!

Cum ai ajuns speaker motivaţional?

Dintr-o întâmplare. Am ţinut nişte prezentări sponsorilor mei şi am simţit nevoia să ofer şi eu ceva în schimb, ceva palpabil, aşa că am ţinut un speech în fața angajaţilor şi, cum lumea vorbeşte, am fost invitat şi în alte locuri. A fost ca un bulgăre de zăpadă, dar nu fac din asta un scop.
Eu sunt doar un om care împărtăşește din lucrurile pe care le-a învăţat la altitudine şi care sunt folositoare şi într-un context mai larg. La altitudine, nu poţi să greşeşti de două ori la rând. Iar de multe ori mă gândesc că, dacă aş fi făcut lucrul ăsta într-o expediţie, aş fi murit deja. Nu că sunt un perfecţionist, dar înveţi că anumite lucruri trebuie să se întâmple la un anumit nivel de calitate.

Care este muntele tău personal?

Mă consider un căutător. Performanţa pe munte este personală, iar când cobori de pe munte şi, printr-un gest, printr-un discurs, ai o contribuţie pozitivă faţă de ceilalţi, ieşi din registrul egoist şi dai înapoi. Cred că muntele tău interior este cel mai greu de urcat.

Ce obiective ai în acest an?

Am un plan, dar se pot întâmpla multe lucruri şi, în general, îmi place să fac lucrurile şi abia apoi să vorbesc despre ele.

Ne dai un sfat?

Să ştii să eşuezi cu succes când ai făcut tot ce se putea face, dar să nu te poticneşti când dai de greu. Trebuie să faci eforturi. Orice om are un munte de urcat! Suntem mult prea obsedaţi de ideea de succes. Dacă ne gândim la succes, el este mereu proiectat în viitor şi, practic, uităm să trăim clipa! Succesul nu este un scop final, ci o consecinţă a ceea ce faci în fiecare clipă.  Să ai maşină, casă e bine, dar, dacă asta consideri succes, e clar că nu eşti pe muntele care trebuie! Succesul autentic are legătură cu ce reuşim să înţelegem despre noi şi viaţa noastră. Cred că trebuie să aibă o componentă serioasă, legată şi de ceilalţi.

Eşti mulţumit de rezultatele campaniei?

S-au strâns până acum peste 60 de mii de euro. Mai mult de jumătate reprezintă banii veniţi din SMS-uri! Cu 2 euro nu poţi face foarte multe, dar, când sunt adunaţi, suma strânsă contează. Au fost donaţii importante, dar şi unele mai mici de 50 de euro, de la firme mici. Am fost impresionat, întrucât cei mai mulţi dau din ce nu au şi din puţinul lor vor să ajute!

Citește și:

Alpinismul, o dragoste pe viata

De vizitat în Romania – locuri cum nu vezi niciunde in lume!

Papadia, un veritabil medicament

Articol preluat din ediția de august 2015 a revistei Femeia.

Autor: Luminița Tăbăran

Foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus