Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Diana Țugui: Viața e o scară către desăvârșire

Diana Țugui: Viața e o scară către desăvârșire

Întâlnirea cu soprana Diana Ţugui este un moment de iluminare. Cântul ei vibrant, încărcat de emoţie şi prezenţa ei diafană, plină de feminitate, te poartă pe cărările ascunse ale sufletului şi te fac să priveşti lumea cu alţi ochi.

Mulţi au ascultat-o pe frumoasa soprană, dar puţini ştiu cine este cu adevărat Diana Ţugui. Am descoperit o femeie caldă, deschisă şi cu o mare bogăţie interioară. Muzica, spune ea, te îmbogăţeşte şi îţi dă aripi, dar tot ea te vlăguieşte, te secătuiește, pentru a avea cum să te umple din nou de bucurie. A muncit mult, a suferit, a căzut şi apoi s-a ridicat cu mai multă forţă, ca o pasăre phoenix ce renaşte din propria cenuşă. Neobosită, urcă treaptă cu treaptă pe scara vieţii şi caută cu îndârjire sunetul perfect. Şi-a început cariera în oraşul natal, la Opera din Craiova, apoi dragostea a chemat-o într-o altă zonă a ţării, iar acum este soprană la Opera din Cluj. Este invitată pe numeroase scene din ţară şi străinătate, drumul nu i-a fost uşor, însă întotdeauna muzica i-a fost sprijin şi alinare.

Când ai cântat prima dată?

La cinci ani. Mamei mele îi plăcea să asculte muzică, operă, operete, romanţe, chiar fredona prin casă. Am început şi eu să cânt, iar la grădiniţă, educatoarea mă lăsa să le cânt copiilor când ea ieşea din clasă. La şase ani, eram deja solista corului Liceului Pedagogic. 

Cum a fost copilăria ta?

Când studiam la vioară şi copiii se jucau afară, nu era deloc plăcut. Dar cam toată copilăria mea a însemnat studiu, pian şi meditaţii la engleză. Poate atunci mi s-a părut nedrept, voiam să mă joc, dar acum, uitându-mă în urmă, asta aş vrea să fac şi eu pentru copiii mei. N-a fost chiar atât de rău şi am avut alte orizonturi faţă de alţi copii. Ceea ce au făcut părinţii mei pentru mine cred că a fost cel mai bun lucru. Muzica m-a disciplinat foarte mult. Acum, dacă nu studiez o zi, mă simt vinovată.

Cât timp studiezi?

Până la patru ore şi cel mai puţin o jumătate de oră. Fac tehnică vocală, studiez arii, dar şi citesc foarte mult despre personaje şi contextul social în care se desfăşura acţiunea operei. Doar aşa poţi să-ţi creionezi personajul şi să-i dai viaţă, să-i însufleţeşti trăirile şi, astfel, să transmiţi mai departe publicului emoţie şi să-i creezi o stare.

Ai fost vreodată tentată să cânţi altceva?

La 6-7 ani, primisem nişte discuri cu Imperialul de Beethoven şi Anotimpurile de Vivaldi. Ascultam fascinată, la fiecare pasaj încercam să-mi imaginez cum înfloresc copacii, ce se întâmplă vara şi iarna. Îmi plac muzica populară şi cea uşoară, însă nu m-am simţit atrasă de aceste stiluri niciodată.

Ce e mai uşor să cânţi?

Este mult mai greu să fac un concert de arii decât un spectacol de operă. Pentru că intri în scenă, ieşi din scenă, eşti alt personaj, e mult mai greu. Pe când într-o operă intri în personaj, trăieşti povestea şi e mai uşor.

Există pe scenă momente magice?

Da. În timpul spectacolului, se creează un flux de energie între public şi artist. Iar la un moment dat, simt că spectatorii îmi aud gândurile şi atunci pot comunica mai bine cu ei. Acesta este un moment magic, în care dăruiesc totul.

Cine sunt mentorii tăi?

Au fost foarte multe persoane importante în viaţa mea muzicală şi toate şi-au lăsat amprenta şi datorită lor am ajuns soprana care sunt azi. La un moment dat, atinsesem un punct de unde ştiam că se poate mai mult, dar nu știam cum. Atunci am întâlnit-o pe Viorica Cortez. Mi-a spus nişte lucruri foarte simple, dar au făcut diferenţa. Se spune
că îţi întâlneşti maestrul atunci când eşti pregătit. N-a fost o întâlnire întâmplătoare pentru că s-a produs exact în momentul în care eram pregătită să asimilez ceea ce-mi spunea. Acum, am întâlnit un nou profesor, Dan Priscornic, care îmi arată un nou drum. Alături de acest profesor, am descoperit cântul ca spiritualitate, ca meditaţie.

Au fost şi momente grele?

După ce am terminat facultatea, am avut probleme foarte mari, care au implicat şi o operaţie pe corzile vocale. Am forţat vocea cu numeroase concursuri, opere care nu erau pentru vocea mea. Am slăbit foarte mult, vreo 20 de kilograme, iar noi folosim foarte mult musculatura când cântăm. Am făcut noduli pe corzi. Dar am avut noroc cu un doctor cu mâini divine. După trei luni, am început din nou să cânt, totuşi am avut nevoie de doi ani să pun în practică toate cunoștințele asimilate în facultate. Practic, pot spune că am luat-o de la zero. Atunci a fost un moment în care m-am gândit să mă îndrept spre teatru. Mii de ore mi-am petrecut în faţa pianului încercând să găsesc sunetul perfect. Pentru zece note, stăteam 2-3 ore. Dar a meritat.

Care este rolul tău preferat?

Lucia. Parcă acest rol ar fi fost scris special pentru vocea mea. Mi-a fost uşor chiar de la început, cu alte roluri nu s-a întâmplat aşa. Însă Traviata este opera mea preferată. Traviata nu e un rol uşor. Primul act este scris pentru o soprană cu o voce mai înaltă, iar restul, pentru o soprană lirică. Primul act este foarte tehnic. Şi mai este ceva: personajul are o încărcătură dramatică puternică. După fiecare spectacol de Traviata mă simt secătuită, stoarsă, goală pe dinăuntru.

La ce instrumente ai mai cântat?

Mamei îi plăcea vioara şi m-a dus la Şcoala Populară de Artă să iau lecţii de vioară. Îmi plăcea să ascult vioara, dar nu ce cântam eu, un scârţâit îngrozitor. După doi ani şi jumătate de chin, am rupt arcuşul şi părinţii au înţeles că acolo se termină lecţiile mele de vioară. Când m-am mutat la Liceul de Muzică, voiam să fac canto, dar la acea vârstă nu se poate, e prea devreme. A trebuit să fac un instrument şi am ales flautul. Este un instrument superb şi ajută foarte mult un cântăreţ, pentru că măreşte capacitatea toracică.

Mai ai emoţii?

Da, la fiecare spectacol. Cu 3-4 ore înainte de spectacol, încep emoţiile. În primele două minute din concert, îmi bate inima într-un ritm alert, după care nu mai sunt Diana, sunt personajul respectiv şi totul devine uşor.

Care este stilul tău vestimentar?

De doi ani, am un scuter. Este mijlocul de transport cel mai potrivit pentru aglomeraţia din Cluj. El îmi impune ţinute sport, dar vestimentaţia mea depinde mult de starea de spirit. Totuşi, îmi plac hainele clasice, aşa cum mă atrage şi mobila clasică, mai puţin rezonez cu ceea ce este modern şi pătrat.

Rochiile din spectacol sunt toate ale tale?

Nu, sunt spectacole cu anumite costume, dar trebuie să am şi eu rochiile mele. Am şi o poveste legată de ţinute. După un concert, m-a aşteptat la ieşirea artiştilor un domn foarte în vârstă. Mi-a oferit un buchet de flori şi mi-a spus: „Aţi cântat foarte frumos, dar v-am mai văzut în rochia asta”. Şi atunci am înțeles că trebuie să am grijă cu ce mă îmbrac şi că nu trebuie să repet rochiile. La început, mama îmi făcea costumele și încercam de fiecare dată să le aduc ceva nou. 

Pleci foarte mult timp. Soţul tău te însoţeşte?

Uneori da, alteori nu, dar întotdeauna mă susţine. Cel mai mult însă apreciez felul în care mă ambiţionează. Îmi dă energie. Viaţa lângă un artist nu-i prea uşoară, dar el a învăţat foarte repede ce înseamnă această meserie-pasiune a mea.

Care e cea mai mare dorinţă a ta?

La sfârșitul unui spectacol,  îmi doresc ca oamenii să plece  cu o energie pozitivă, care să-i facă mai buni, să fie mai fericiţi şi să dăruiască, la rândul lor, bunătate. E atât de multă durere în lume pe care nu avem cum s-o eliminăm, dar putem schimba lumea prin gesturi mici şi, dacă în fiecare zi un om devine mai bun pentru că aude o operă care l-a impresionat, eu mă simt împlinită. De fapt, cred că asta este menirea mea.

Te simţi olteancă sau ardeleancă?

Iubesc Craiova, dar m-am îndrăgostit iremediabil de Cluj. În Cluj e un alt ritm, lucrurile se fac încet şi temeinic. Când am ajuns aici, eram agitată şi nu aveam răbdare, dar, cu timpul, am învăţat să mă domolesc şi ulterior m-am trezit că spun „no…” şi că am vorba mai legănată, mai unduitoare.

Care este defectul tău?

Sunt nehotărâtă, de la lucrurile mici la cele mari. Sunt o Balanţă care nu se dezminte.

Ce pasiuni ai?

Una dintre marile pasiuni ale soţului meu este motociclismul. M-am contaminat şi eu şi am descoperit lumea de pe motocicletă. Îmi dă o senzaţie extraordinară de libertate, mirosurile de pe stradă le simţi altfel decât în maşină. Acum am un scuter, e primul pas spre motocicletă. 

Cum te relaxezi?

Locuiesc lângă pădure şi bucuria mea cea mai mare este să mă plimb prin pădure. Natura îmi dă energie și mă umple de bucurie.

Cum e vremea concediilor, ce planuri ai?

Ne place foarte mult să ne descoperim ţara. În vara aceasta, ne-am propus să vedem Bucovina. E locul în care tradițiile sunt vii.

Citește și:

Arhitectul Prințului Charles: Iubirea, motivul de a trai

Fabrica de indeplinit dorinte

Raluca Kisescu: Oamenii sunt muze

Articol preluat din ediția de iulie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Luminița Tăbăran

Foto:Arhiva personală


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus