Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Mia Scarlat, mama cu 170 de copii

Mia Scarlat, mama cu 170 de copii

Zeci de copii cărora mulți nu le-ar mai fi dat nicio șansă, pui de om nesocializați, care trăiau în canale, pe străzi sau erau exploatați, sunt astăzi oameni pe picioarele lor, cu principii morale sănătoase și absolvenți de facultate datorită unui singur om: Mia Scarlat.

Povestea Miei a început imediat după Revoluție, când a aflat poveștile groaznice din orfelinate. Însă curând și-a dat seama că nu doar copiii de acolo au nevoie de ajutor. Alături de soțul ei, mama Mia și-a început misiunea cu câțiva micuți ce stăteau printre blocuri. Le-a luat jucării, a cumpărat bănci și, cum a venit toamna, i-a înscris la școală. Le-a deschis ușile casei. A mai durat ani până ce oameni darnici au donat spațiul din Chitila, unde azi funcționează Mia’s Children, casa a peste 170 de copii cu povești dramatice.

Cine sunteți dvs., cum vă descrieți?

Sunt un om simplu, o femeie care înțelege durerea, suferința și care își vede menirea dintr-o perspectivă creștină sau, daca vreți, umană. Mă dăruiesc lor cu tot sufletul, oamenilor aflați în situații de risc, ca să îi ridic din durere și să îi înalț plini de speranță, de optimism. Cred că asta este menirea mea, ca prin faptele mele să ajut oamenii.

Spuneați că înțelegeți durerea…

Eu însămi am fost un copil care am provenit dintr-o familie dezavantajată în care a fost multă durere, neînțelegere și, la un moment dat al vieții, am fost într-o casă de copii. Știam acea perspectivă și am înțeles nevoile lor. Și mi-am propus să-i ajut să se descopere, să vadă cât sunt de frumoși. Nu a existat până acum o persoană care, lucrând, să nu reușească să-și depășească condiția, să se privească altfel. Este uimitor ce pot face educația, mediul și dragostea celor din jur.

Ce credeți că este cel mai important dintre toate acestea?

Capacitatea de a înțelege drama celui din fața ta, care înseamnă de fapt o dăruire, o pătrundere. Se produce o chimie, o legătură extraordinară între tine și celălalt, în care tu devii celălalt și pe el îl înveți să devină tu. E acea iubire care se dă necondiționat și fără de care ceilalți nu pot accepta ajutorul și cunoașterea.

Imediat după Revoluție, ați început să sprijiniți copiii instituționalizați sau neajutorați alături de soțul dvs. Cum ați pornit pe acest drum și de ce?

Am stat câteva luni într-un spital, unde am avut o experiență extraordinară cu oameni care m-au susținut. Acest lucru mi-a dat forță să ajut copiii din orfelinate, să empatizez cu cei în suferință. După ’90, am început împreună cu soțul meu și fiul nostru să facem voluntariat în diverse case de copii. Recunosc cu durere că, dată fiind situația în instituții la acea vreme, am fost depășiți. Ne-am lovit de ostilitatea oamenilor cu care interacționam, iar noi nu aveam forme legale să știm că binele pe care îl facem, ajutoarele pe care le aduceam erau orientate direct către copii. Atunci am creat Asociația Mia’s Children, din dorința de a stabili o legătură directă cu cei mici. Între timp, am simțit un lucru special din partea lui Dumnezeu. A fost ca o chemare, atunci când ochii sufletului s-au deschis și aceia care, deși nu erau instituționalizați, dar trăiau în sărăcie, au ieșit în drumul nostru. Am vrut să facem o schimbare implicându-ne în viața acestor micuților care erau privați de educație, care nu aveau ce să mănânce… Așa am găsit și copii din familii defavorizate sau părăsiți printre blocuri și am încercat să le oferim o vorbă bună, să-i îmbrăcăm, să-i învățăm să se joace, să-i ajutăm să facă lecțiile. Așa ne-am deschis ușile casei noastre 24 de ore din 24 pentru acei copii care erau nevoiți să cerșească, care nu erau în siguranță acasă, care trăiau în subterane și care treceau prin momente de viață dramatice. Mulți au venit și n-au mai vrut să plece. De aici, a început o minunată poveste de viață.

Ce obstacole v-au apărut în cale?

În primul rând, comunitatea nu a putut înțelege de ce facem acest lucru, de ce încercăm să ne dăruim copiilor care, din punctul de vedere al celor mai în vârstă, aveau șanse mari de a trăi. Alții au considerat că bătrânilor li s-ar cuveni mai multă atenție. Am vrut să fac un fel de parteneriat între generații și i-am invitat pe cei mai în vârstă să ne ajute: să le citească celor mici povești, să-i pieptene sau să-i îmbrace, să stea afară împreună să se joace… dar nu am găsit receptivitatea de care aveam nevoie la timpul acela.

Ulterior, a fost destul de dificil să putem realiza acte unor copii, să le dăm o identitate, să aibă o zi de naștere, să-i înscriem la școală; asta, și din cauza reținerilor unor profesori și colegi de clasă. Pentru ei e greu să înțeleagă faptul că în spatele acestor ființe stau experiențe traumatizante. A schimba viața unei ființe nu este ceva ce se face peste noapte. Trebuie ani de consiliere, de terapie, trebuie să mergi un timp alături de celălalt, nu să-l condamni. Indiferent de greutățile pe care le-am întâmpinat, am reușit să le oferim tot ce aveau nevoie. Iar rezultatele lor sunt uluitoare.

Ați transformat povești dramatice în oameni de succes. Care au fost cele mai dificile cazuri de copii abandonați cu care v-ați confruntat?

Nu au fost copii care să nu poată fi schimbați și transformați în oameni speciali prin oferirea de onestitate. Avem oameni care au terminat facultăți: ASE, arte, marketing, turism… Stau pe picioarele lor, unii au plecat din țară și s-au realizat acolo.

Multe cazuri au fost dificile. Am fost după copii în subterane, pe alții i-am scos din rețele de cerșetorie. Toți au ajuns ființe minunate ce pictează, dansează, creează, lucrează, fac filme și scenografii. Înțeleg ce înseamnă calitatea și responsabilitatea în fața vieții.

Prin anii ’90, am avut o fetiță născută într-o familie în care a fost expusă discriminării. În plus, familia era foarte violentă, iar fata a suferit traume fizice și psihice. A venit la noi la vârsta de cinci ani, când credea că este băiat. La noi s-a regăsit. A terminat Facultatea de Marketing, azi este căsătorită și lucrează în Anglia. Este unul dintre copiii noștri de suflet.

Am mai avut un băiețel care a fost abandonat pe stradă. La 7 ani nu știa să meargă, să vorbească, avea deficit de inteligență și inițial nu a fost primit în nicio școală. La asociație, i-am acordat toată atenția și sprijinul necesar. Nimeni nu-i dădea nicio șansă, însă a reușit să termine un liceu de arte și meserii. La ora actuală, este bucătar cu diplomă internațională, care gătește și pentru copiii noștri. Viața dovedește că, atunci când au sprijin, lucrurile ajung să fie frumoase!

Sunteți mama a peste 170 de copii…

Nu sunt doar mamă. Sunt un om care și-a înțeles menirea. Sunt ceva din mamă, ceva din ce ar trebui să fie un educator, din ceea ce poate fi un mentor. Am încercat să fiu și bucătăreasă, și femeie de serviciu și, cel mai mult, omul care-i îmbrățișează, îi înțelege, le sădește încrederea și le este alături când le este rău și când le este bine. Le rămân prietenă și sfătuitoare chiar și atunci când se căsătoresc. Vin la mine cu copiii lor, suntem ca o mare familie.

Cum simțiți că e răsplătită această dăruire?

Nimic în viața asta nu poate echivala cu trăirea pe care o ai când un copil pe care l-ai luat din noroi, din durere și exploatare termină un liceu, se căsătorește și se uită la tine cu bucurie și recunoștință. Întotdeauna am o imagine dublă când mă uit la ei: amintirile legate de durerea lor și ceea ce sunt azi, scopul pe care un copil îl poate atinge prin muncă, stăruință, încredere și curaj. Și sunt atât de fericită că pot vedea că împreună am reușit asta!

Ce considerați că este cel mai important în educația acestor copii?

Identificarea nevoilor reale și stimularea potențialului lor. Folosirea unor strategii umane, dar totul bazat pe realitatea care aparține doar acelui copil. Pentru că fiecare dintre noi are doar o anumită identitate și un potențial. Nu putem fi identificați unii cu ceilalți. Dacă ai cum să vezi în celălalt binele oricât ar părea de dificil, atunci cu siguranță vei găsi calea de a ajunge la sufletul lui și să-l descătușezi de puterea răului care se află în el în acel moment. Am întâlnit copii care erau de o violență incredibilă la 3-4 ani, pentru că acela era modul de viață în care ei trăiau. Și era modul lor de a se apăra, nu erau doriți de nimeni, oricine îi vedea ca răi. Dar eu am văzut și am crezut în acea parte de bine și frumos din ei. Și când îi văd acum ajutându-mă să cresc alți copii cu delicatețe… văd că am reușit să fac mai mult decât am crezut. Nu există o formulă exactă de a crește un copil, ci o formulă a iubirii prin care o poți face.

Dragostea vindecă orice?

Absolut orice! Eu însămi am fost un copil traumatizat, am încercat să mă sinucid la vârsta de 13 ani. Acum am întâlnit în cale micuți care au încercat să facă asta la vârsta de 7 ani și mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu m-a pregătit prin diversele situații prin care am trecut ca să pot face ce fac astăzi. Am învățat să iert și să înțeleg. Totul face parte dintr-un puzzle al vieții. Dacă la toate lucrurile adaugi iubirea necondiționată, atunci ai o cheie a succesului tău.

Care este cea mai importantă lecție pe care ați primit-o de la copii?

Lecția de viață a copiilor se identifică cu lecția mea de viață: e imaginea unui om care caută să se ridice cât mai mult spiritual, în domeniul frumosului. Există un ideal prin care oamenii pot deveni mai buni și mai apropiați. Este o lecție pe care o învăț în fiecare zi de la ei!

Ce înseamnă succesul pentru dvs.?

Înseamnă că sunt aici, dăruiesc, încerc, lupt, nu aștept laurii victoriei, ci să găsesc puterea și înțelepciunea de a trece peste înfrângeri și a le transforma într-o victorie – nu a mea, ci pentru binele celorlalți ce mă înconjoară. Succesul înseamnă că acești oameni descoperă adevărul, bucuria vieții și că nu se mai tem de întuneric.

Transmiteți un mesaj mămicilor noastre, cititoare ale revistei FEMEIA.!

Este o mare binecuvântare să fii mamă. Chiar și acei copii care se nasc cu anumite limite sunt parte din minunea lui Dumnezeu și sunt o provocare pentru mamă, pentru a se descoperi pe sine. Așa că vreau să spun mamelor să fie fericite. Maternitatea în sine este unică, nu dați înapoi! Nu încetați să credeți că acești copii sunt o întindere a vieții dincolo de noi, cele de acum, pentru societate, pentru viitor, pentru evoluție. Nu există mamă care să nu știe că maternitatea înseamnă și jertfă, dar e bucuria jertfirii. Răul nu este permanent, ci face parte din normalitatea vieții noastre. Nu cedați nici când copiii sunt în situații dificile, când nu se înțeleg pe sine. Nu obosiți în a spera și a fi tovarășe de viață ale copiilor voștri. În același timp, aș vrea să nu uitați că trebuie să vă învățați puii să-și întindă aripile și să zboare din cuib cu demnitate, seninătate, bucurie, încredere și entuziasm. Apoi, vă doresc să deveniți bunici fericite, ca mine!

Citește și:

Articol preluat din ediția de iulie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran, Corina Matei
Foto: arhiva personală, www.mias-children.ro

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns