Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > O mână întinsă către oameni

O mână întinsă către oameni

Genele noastre sunt egoiste, spune știința. Dacă nu ar fi fost astfel, nu am fi supraviețuit ca specie. Paradoxul este că, tot genetic, suntem programați să oferim sprijin. În egoismul lor, genele poartă și sămânța generozității, care ne-a apropiat strămoșii unii de ceilalți, sporind șansa la viață.

Cea mai potrivită dovadă că bunătatea este cel mai bun medicament sunt oamenii de lângă noi, care dăruiesc și se dăruiesc semenilor, iar faptele lor bune au ecou asupra multor vieți. Iar dacă bunătatea este molipsitoare, de ce n-am renunța fiecare la o cărămidă din zidul imunității personale spre a o oferi celorlalți, ca să vedem cât de bine este?! Exemple avem!

Fii bun!

Lumea devine un loc mai bun cu cât suntem mai mulți fericiți. Acest sentiment de pace interioară atinge un maximum când facem fapte bune pentru cei din jur, iar puterea empatiei și a compasiunii este uimitoare, dar și cuantificabilă: conform studiilor, implicarea în acțiuni de voluntariat ne face mai rezistenți la boli, reduce migrenele și inflamațiile, pune pe fugă depresia și stările anxioase, alină durerile, induce un somn mai bun, face inima longevivă, crește stima de sine și bucuria de a trăi. Denumită de specialiști euforia celui care oferă ajutor, starea de mulțumire este frecventă în cazul celor care fac voluntariat. În cadrul unui studiu de anvergură realizat în Statele Unite cu privire la sănătate, fericire și obiceiuri legate de voluntariat, 54% din cei peste trei mii de participanți au declarat că se simt bine când ajută pe cineva, 21% au spus că acest gen de acțiuni le induce căldură sufletească și 21% au susținut că au mai multă energie.

Când pierzi casa, dar îi ajuți pe alții

La 40 de ani, Cristina Hurdubaia face bilanțul momentelor-cheie: „Am devenit jurnalist, mi-am pierdut casa, m-am retras din presă, m-am ascuns în cochilia mea, m-am apucat de PR pentru trupe, am început să promovez tradițiile, oamenii frumoși și România frumoasă, am făcut Culese din Balkani, un festival de film documentar etnoantropologic, am dezvoltat Împreună Rezistăm odată cu tragedia Colectiv, am creat Copacul cu haine. Toate astea s-au întâmplat în vreo 20 de ani, iar ultimele patru, în nici măcar un an“.

Pierderea casei a fost pentru Cristina un prilej să-și adune forțele, nu pentru ea, ci pentru a-și susține semenii. Chiar dacă și înainte ajuta fără rețineri pe oricine avea nevoie, de la bani până la repararea mașinii de spălat ori găsirea unui job, momentul decisiv ca voluntar a fost tragedia din Colectiv, care s-a suprapus cu propria cumpănă. A făcut PR concertului caritabil Împreună Rezistăm, apoi s-a ocupat să găsească familiile victimelor pentru a putea vira banii și, timp de un an, a rămas liantul între victime și părinții victimelor. Ori de câte ori aveau nevoie de ceva, ea căuta soluții până le găsea. În ianuarie 2016, i-a venit ideea Copacului cu haine. „Într-o seară, pe un ger cumplit, am intrat în casă bocnă și, când am dat de căldură, asta mi-a trecut prin cap: da’ oare oamenii ăia fără adăpost cum or supraviețui pe gerul ăsta? Și, în următoarele cinci minute, evenimentul de Facebook Copacul cu haine era făcut…“ În decurs de nici un an, s-a desfășurat de cinci ori.

„E o acțiune unde se adună, în Cișmigiu, haine, alimente, jucării, rechizite. De fiecare dată am strâns de la 9 până la 14 camioane de donații. Cea mai mare bucurie e atunci când ele ajung la cei necăjiți.“ Cristina caută cazurile și lucrurile ajung doar la cei care nu cer. Pornirile altruiste le pune pe seama unui episod din copilărie care a marcat-o. „Pe timpul lui Ceaușescu, mama m-a trimis să duc o sticlă de ulei unei vecine, pe care am spart-o în timp ce alergam. Am rămas uimită. Dădea ultima sticlă de ulei din casă, iar următoarea rație era peste două săptămâni. Și a doua oară, după ce am spart-o, a făcut rost de una de la o altă vecină și tot i-a trimis celeilalte vecine uleiul. Atunci m-am prins eu că în viață trebuie să ajuți.“ Voluntariatul a învățat-o că poate mobiliza oameni și că oamenii au încredere în ea. „O zi din viața mea e completă și împlinită când fac o faptă bună, ăsta e crezul meu, iar de obicei, îmi și iese.“

Să faci bine este irezistibil

„Pur și simplu este irezistibil să fac un bine dacă am cum“, susține Laura Bogaciu, editor la revista „Mami“ și blogger. Ea crede că voluntariatul este o aptitudine cu care te naști, precum muzica, dansul, pictura. „Dacă te gândești multe ore pe zi la un caz, dacă îți storci capul și agenda căutând timp să te implici și resurse, adesea și în rândul prietenilor, dacă decizi că tu, cu puterea ta, trebuie să faci un bine cât de mic, se cheamă că ai aptitudini de voluntar. Iar acestea se manifestă. Întotdeauna.“

Laura nici nu mai știe de când face asta. S-a implicat ori de câte ori s-a ivit ocazia, fără să însemne lucruri neapărat mărețe. „Am făcut mereu atât cât am putut. Și ar fi grozav dacă toată lumea ar face la fel. Nu îți cere nimeni să schimbi radical, de la temelie până la acoperiș, o situație. Dar pune măcar o cărămidă. Una tu, una eu, una el…“ Acțiunea care i-a adus cea mai mare satisfacție a fost în urmă cu câțiva ani, pe o iarnă cruntă. „Adăpostul de câini de la Pelinu era acoperit în totalitate de câteva zile, iar bietele animale erau captive sub zăpadă. N-am putut dormi noaptea după ce am citit pe Facebook despre această situație.

Cineva a organizat grupe care să meargă și să dea la lopată în schimburi, așa că m-am înscris fără să stau pe gânduri. Șase ore am dat la zăpadă și am cărat-o cu gălețile. Nu mi-a fost nici frig, nici foame, n-am simțit oboseala. Știi cum e să auzi lătrat sub picioarele tale? Știi ce fericire poți simți când câinii eliberați ți se cațără în brațe?!“ O altă mulțumire a Laurei este că a reușit, doi ani la rând, alături de Asociația „Familie Sănătoasă“, să planteze copaci, la Ploiești și la Copăceni. Cea mai recentă acțiune este din decembrie 2016, organizată împreună cu fiica sa, Arina.

Au confecționat obiecte decorative, le-au vândut colegilor și prietenilor, iar din banii obținuți, au cumpărat dulciuri și fructe pentru 50 de copii de la Școala Specială pentru Surzi nr. 1 din București. Tot pentru ei au făcut colectă de hăinuțe și jucării. „Voluntariatul mi-a arătat că oamenii, când sunt împreună, sunt foarte puternici. Nu este o activitate constantă, dar, când am un caz care îmi fură somnul, știu că trebuie să fac ceva. Singurul meu regret este că nu pot face mai mult, atât cât aș dori, și că nu pot eu schimba lumea.“

Ajutorul oferit îți aduce bucurie

Emilia Zăinel îi ajută pe oameni să evolueze nu doar prin profesia sa de trainer de dezvoltare personală și abilitățile de bun psiholog. Din copilărie a simțit dorința să ajute, dar a început să se implice serios în 2013, când a devenit voluntar la Asociația Valentina, care se ocupă de prevenirea abandonului școlar. Timp de doi ani, a lucrat teme școlare cu copiii din Ferentari, servindu-le masa, citind cu ei, realizând diferite activități creative. „Atunci mi-am dat seama că-mi place ceea ce fac și mi-am promis că nu voi înceta niciodată. Ajutorarea celorlalți îmi aduce bucurie“, mărturisește Emilia. A mai colaborat cu MaiNoi (voluntar la diferite evenimente) și Centrul Mandarin (cursuri pe diferite tematici în Săptămâna Altfel), a gătit în cantine pentru nevoiași și ajută oamenii străzii care nu cerșesc direct. „Le cumpăr ceva cald de mâncare, deoarece stă în puterea mea să fac asta. Iar când nu am cine știe ce bani, ajut cu ce am.“ De mai bine de un an, datorită Asociației Fluens, Emilia face parte din programul „Telefonul bunicului“, în care vorbește la telefon cu doamna Mihaela, de la Căminul Sf. Luca. „Ne-am împrietenit, o și vizitez, am rămas singura persoană care o sună și o vizitează constant. Nu doresc nimănui să fie singur.“ Emilia recunoaște că drumul este anevoios și au existat momente când a vrut să renunțe. „Au loc schimbări mici, te întrebi uneori dacă are vreun sens, dacă faci vreo diferență… E vorba doar de câțiva copii, de câțiva bătrâni, de câțiva copaci. Dar apoi îți dai seama că totul se face cu răbdare, pas cu pas, un om face bine altui om, el dă mai departe − și tot așa. E un proces cu suișuri și coborâșuri, din care înveți constant, în care te afli toată viața, dar fără de care ai ajunge mai greu la tine.“

Voluntariat din cărucior

Mihaela Mihăescu este voluntar dintotdeauna, la început fără să știe… „Aveam în jur de cinci ani, iar seara – fiind internată luni în şir – le spuneam povești celorlalţi copii cu dizabilităţi. Este singura amintire frumoasă din acea perioadă. Iar în anii de școală, le făceam temele colegilor și copiilor din cartier.“ Dintre acțiunile de până acum, Mihaela punctează succesul campaniilor de incluziune şcolară. „Să transformi tineri neșcolarizați, trecuți de 30 de ani și fără nicio perspectivă, în elevi cu calificative maxime aduce o mulțumire sufletească de nedescris.“ O altă reuşită cu care se mândrește este festivalul interjudețean de colinde și datini românești Trec magii prin vatra Moldovei, organizat de Asociaţia IHTIS (întemeiată de ea din nevoia de a lua atitudine, în mod organizat, față de situațiile discriminatorii observate, simțite și trăite zilnic). În cadrul acestui festival, juriul alcătuit din specialiști evaluează acordând șanse egale tinerii cu și fără dizabilități. Dacă în urmă cu patru, cinci ani, cei cu dizabilități erau acceptați doar în afara concursului, acum aceștia sunt concurenți constanți, „dovedind că se poate juriza abilitatea, ignorând măcar o zi pe an particula «diz»“. Mihaela dedică voluntariatului tot timpul său, până târziu în noapte. Este munca în care investește inclusiv pensia de invaliditate. „Computerul mă ajută enorm, deseori depăşit de câte îi cer să facă în acelaşi timp. Tastez cu un singur deget.“ Pentru ea, voluntariatul înseamnă transformarea fiecărui nu pot într-un proiect de succes. Îi place provocarea de a desființa mentalitatea celor care îi spun că nu va putea să facă vreodată ceva. „Am un șir lung de diz/ABILITĂȚI. Mă ambiționez zilnic să fac din orice lucru neînsemnat o reușită, iar asta mă ține la suprafață. Cred că procesul incluziunii cu şanse egale va exista atunci când mentalităţile se vor schimba, iar schimbarea trebuie să pornească de undeva…“

Fă bine când poți!

Nu mai există vreun dubiu că faptele bune, atunci când sunt făcute regulat (în medie, o dată pe săptămână, potrivit studiilor), aduc numeroase beneficii în planul sănătății. Se pare însă că, în momentul în care voluntariatul se transformă în obligație, efectele asupra sănătății încep să dispară, fiindcă ajungi să faci lucrurile din rutină. Practic, a face prea mult echivalează cu a nu face deloc. Specialiștii recomandă să-ți găsești propriul ritm, dar nu mai mult de 20 de ore pe săptămână, astfel încât activitatea să te mențină în priză fără să te epuizeze.

Mai bine alegem să fim buni decât să luăm antidepresive!

Lorena Luchian, psiholog

Am preluat titlul bestsellerului De ce este bine să faci bine? (autor David R. Hamilton, editura Spirit și Destin) și am întrebat specialistul despre efectele în plan psihologic ale implicării în voluntariat. „Actele de bunătate au efecte pozitive la nivel fizic, emoțional și psihologic. S-a măsurat nivelul de serotonină (hormonul care ne face să ne simțim bine) atunci când cineva oferea un act de bunătate altei persoane și nivelurile de serotonină creșteau la ambele persoane. Un simplu act de bunătate este ca un val care aduce starea de bine și influențează fericirea mai multor persoane, ca un efect de domino. Prezența serotoninei în corp nu lasă loc depresiei și anxietății. Mai bine alegem să fim buni și de ajutor decât să luăm antidepresive!“ Comportamentul negativ şi egoist se estompează dacă este înlocuit de sentimentul cald pe care îl trezeşte bunătatea, mai spune psihologul. Cum putem face asta? Fiind atenți, ascultând, dând dovadă de afecțiune, arătând că ne pasă, observând calitățile.

Citește și:

Articol preluat din ediția de februarie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Lidia Năstase
Foto: arhiva personală


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus