Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Destinul de-a fi altfel

Destinul de-a fi altfel

 

Fiecare zi este un nou antrenament, o nouă ocazie să exerseze. De dragul celor care cred în ea, prin ceea ce face, aduce mândrie acestei ţări, singura ei motivaţie fiind jocul în sine.

„Jocul îmi dă o mare plăcere. Uralele, competiţia, scorul final. Am călătorit mult datorită tenisului şi am văzut cum sunt trataţi cei ca mine în alte ţări – mult mai bine decât aici. În Madrid, Costa Rica, Iordania, peste tot unde am fost, am văzut cât sunt de respectaţi oamenii ca mine, ceea ce mă face să mă simt bine uneori. Lucrez pe calculator constant şi sunt recunoscătoare celor care mi-au oferit ocazia să pot fi apreciată“, adaugă ea. 

Desigur, s-a gândit de multe ori să se mute din ţară, dar nu s-a ivit oportunitatea. În schimb, profită mereu de orice şansă oferită de sport pentru a călători, o altă pasiune a ei. Ca să treacă peste momentele de cumpănă, ea se roagă. „Când alţii sunt răi cu mine, merg mai departe şi încep să mă rog la Dumnezeu. Însă, când încep să râdă, indiferent ce vârstă au, chiar dacă sunt adolescenţi, mă întorc la ei şi le spun că nu e frumos ceea ce fac, pentru că li se poate întâmpla şi lor.“ Deşi conştientă că nu poate schimba mentalităţile, Gabriela nu renunţă la dorinţa de-a răzbi şi la pasiunile ei. „Ştiu că pot mai mult, mi s-a spus şi simt şi eu asta. Ţelul meu este să fiu olimpică şi muncesc mult pentru asta.“ 

Exemplu de urmat

Colega Gabrielei, Livia Bucur, n-a avut norocul de a descoperi din timp tenisul de masă, dar a compensat această lipsă printr-o forţă interioară uriaşă. „Din iulie anul trecut, practic intensiv acest sport şi am redescoperit plăcerea de a trăi“, povesteşte ea. Are 40 de ani şi este pensionată medical din cauza unei paralizii cerebrale pe partea dreaptă. Are muşchii atrofiaţi, însă un zâmbet molipsitor. E o femeie optimistă, inteligentă, muncitoare, iar Gabriela este modelul ei.

„Vreau s-o ajung din urmă pe Gabriela, s-o depăşesc şi, de ce nu, să-i fiu colegă la Jocurile Paralimpice, deşi e un vis foarte îndrăzneţ“, mărturiseşte ea râzând. Momentan, este mulţumită cu medaliile obţinute până acum şi e conştientă că performanţa se obţine în timp. Ea a ajuns la club din întâmplare.

Viaţa ei a fost grea şi plină de răutăţi, dar şi-a dat seama, în timp, că asta este menirea ei în viaţă – să fie un model pentru alţii. Boala ei a fost diagnosticată când avea trei ani şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, motive pentru care a fost crescută de părinţii tatălui ei. „Până în clasa a X-a, am urmat o şcoală de mase. Normal că acolo am suferit multe jigniri şi bătăi, dar aşa sunt copiii. Răi din fire. Îmi pare rău doar că am aflat târziu de Liceul Economic special din Iaşi, şcoală de fete cu dizabilităţi fizice, unde m-am transferat ulterior. Poate lucrurile ar fi fost altfel. În orice caz, acolo am intrat în contact cu tenisul de masă, care mi-a plăcut foarte mult. Pe urmă, n-am mai putut să-l practic până anul trecut, când am căutat pe internet un loc unde să joc din nou, la nivel de echipă, fiindcă jucând doar în parc, pe cont propriu, nu-mi aducea o bucurie prea mare. Aşa am ajuns aici.“  Şi observ din privirea ei că n-ar schimba echipa asta pentru nimic în lume.

Aşa tată, aşa fiică

În ciuda situaţiei ei şi a vorbelor celor din jur, Livia a venit în Bucureşti şi a urmat Facultatea de Finanţe-Bănci. A muncit şapte ani la ziare, fiindcă nimeni altcineva nu voia să o angajeze, apoi a fost şi administrator de bloc. „Mereu a trebuit să dovedesc ceea ce pot, fiindcă prima reacţie a oamenilor este nu. Niciodată n-am înţeles asta. Adică, dacă am şcoală, am facultate, dar am un handicap fizic, eu de ce nu pot să muncesc, să fiu măcar administrator de bloc, că doar mă duce capul…“ A trecut şi peste asta învăţând totul despre calculatoare, şi-n timpul liber le şi repară. Mereu a căutat să fie cineva şi să facă ceva important, iar tenisul de masă i-a oferit această şansă.

„Pentru că tatăl meu a fost militar, a făcut ASE-ul, fiind absolvent al primei promoţii de diplomaţi din ţară, şi a primit multe medalii în cariera lui, am făcut şi eu o şcoală, apoi o facultate, iar acum am medalii la sport“, spune ea cu mândrie în glas. Aşa îşi onorează ea familia şi vrea să le arate tuturor că se poate, în ciuda handicapului şi a vârstei.„Aş vrea ca toţi părinţii cu copii cu handicap să înţeleagă cât de important e sportul. E normal ca un părinte să vrea să fie ocrotit şi ferit copilul lui, dar mai rău îi face. Sportul este cea mai bună recuperare posibilă. Pe noi ne ajută enorm şi ne forţează să socializăm, să cunoaştem lumea, aprecierea, să ieşim din complexele noastre şi să trăim.“ Ea le recomandă tuturor părinţilor să-şi dea copiii la sport, pentru că, în timp, le face un serviciu enorm, iar ca să mă convingă de spusele ei, mi-o prezintă pe Ioana.

 

 

Următoarea generaţie

Abia trecută în clasa a VIII-a, Ioana Tepelea (13 ani) este una dintre tinerele cu dizabilităţi, dar cu noroc de părinţi deschişi la minte. Un accident stupid din pruncie a plasat-o pe Ioana în rândul persoanelor cu handicap fizic de grad III, dar tenisul de masă a făcut-o să-şi depăseaşcă condiţia ingrată şi să dovedească colegilor de clasă că, deşi cu lipsuri, poţi să ajungi un sportiv cu performanţe şi cu note mari la şcoală

E o tânără cu păr blond şi aparat dentar care visează să fie olimpică la sport şi medic pediatru. Pentru ambele munceşte cot la cot cu colegele ei din OK şi a primit deja titlul de Cel mai tânăr jucător de tenis de masă. A obţinut şi titlul de campion naţional la categoria ei. Prin ochii ei inocenţi, se poate vedea o lume dură, care trebuie luată ca atare.

„Colegii de clasă sunt invidioşi şi se poartă urât cu mine uneori. Mai ales pentru că întârzii la primele ore, fiindcă fac două ore numai pe drum, la antrenamente, şi pentru că profesorii nu-mi spun nimic, fiindcă iau note mari, iar ei cred că le dau bani. Dar nu e adevărat. Îmi place mult ceea ce fac şi-mi place şi să învăţ“, povesteşte Ioana cu seninătate. Ştie foarte bine ce vrea de la viaţă şi ştie şi că totul se obţine prin trudă. Ea are şi avantajul timpului. A aflat de la vârsta de zece ani de OK şi, chiar dacă iniţial venea la club numai pentru distracţie, acum vine din dorinţa de a fi, aşa cum spune, „mare“.

Prin sport, vom fi egali 

În România anului 2013, există aproximativ 700.000 de persoane cu handicap de toate gradele şi vârstele. Câte dintre acestea au posibilitatea de a se recupera prin sport? Câte dintre acestea au posibilitatea de a duce o viaţă normală? Nu multe, dar acelea care totuşi reuşesc trebuie susţinute, pentru că, în felul lor, aduc onoare unei naţiuni. Programul Prin sport vom fi egali din cadrul proiectului „Pierre de Coubertin“ îşi propune să crească numărul de sportivi cu dizabilităţi şi să atragă cât mai mulţi tineri spre sporturile paralimpice, pentru creşterea încrederii în forţele proprii şi pentru a da un sens vieţii atunci când acesta pare să nu existe. 

Şansa unei victorii 

Spre deosebire de Jocurile Olimpice (1896), Jocurile Paralimpice există din 1948, organizându-se iniţial pentru veteranii de război cu leziuni ireversibile ale coloanei vertebrale. În 1960, au fost lansate la Roma Jocurile Paralimpice în versiunea cunoscută până astăzi. România a ocupat locul 47 în clasamentul final pe medalii la Jocurile Paralimpice din 2012 de la Londra, cu o medalie de aur şi una de argint, câştigate de ciclistul Eduard Novak, primul român care obţine o astfel de performanţă. Jocurile de anul trecut au reunit 4.200 de sportivi din 164 de state, în cadrul a 20 de discipline sportive.

 

Oameni priviţi adesea cu uimire şi compasiune nedisimulată ajung  să reprezinte România peste hotare şi să aducă acasă trofee şi medalii de aur. Ei reprezintă Mişcarea paralimpică română.

Federaţia Română a Sportului pentru Handicapaţi s-a înfiinţat în 1990 şi a devenit ulterior Federaţia Română a Sportului pentru Persoane cu Handicap, o instituţie ce reuneşte persoane cu dizabilităţi şi le ajută să atingă performanţe în diverse activităţi sportive. Baschet, fotbal, înot, tenis de masă, sporturi extrem de competitive şi apreciate la nivel mondial, sunt accesibile aproape imediat persoanelor cu handicap care ajung să treacă pragul unuia dintre cluburile asociate Federaţiei. 

Gabriela, Livia şi Ioana sunt trei dintre aceste persoane, membre în clubul OK Bucureşti, medaliate, care au fost de acord să povestească despre truda lor de-a face performanţă în tenisul de masă.

Dincolo de prejudecăţi

Gabriela Constantin (32 ani) este o femeie emotivă şi teribil de modestă. Are un palmares de peste 40 de medalii şi trofee, a fost pe locul zece în calificările pentru Jocurile Paralimpice de la Londra şi următorul ei succes va avea loc la Concursul European de anul viitor. Speră să obţină o medalie în 2016, la Rio, unde vor avea loc următoarele Jocuri Paralimpice, dar până atunci are de înfruntat Campionatul Mondial din China.

Munceşte cu sine, fizic şi psihic, de 14 ani, timp în care a descoperit, prin sportul pe care îl practică, o familie, prieteni, un refugiu şi un loc în care se simte normală. „Oamenii mă cataloghează drept o ciudată şi sunt indiferenţi faţă de mine sau reacţionează deplorabil fiindcă sunt aşa cum sunt. Nu de mult, în Cluj, am vrut să schimb nişte bani la o bancă. Când am intrat, paznicul băncii mi-a spus în repetate rânduri să ies afară. Credea că cerşesc probabil. I-am spus că am tot dreptul să intru în bancă şi am tot dreptul să schimb nişte bani. I-am mai spus că e foarte urât din partea lui să-mi zică aşa ceva. Am ieşit de acolo imediat, dar tot m-a durut sufletul ceva vreme“, povesteşte Gabriela.

S-a născut cu o malformaţie congenitală, dar asta n-a împiedicat-o să fie ambiţioasă. Are palmele ataşate direct de umeri şi mânuieşte paleta de ping-pong ca şi cum ar fi o extensie a propriului trup. „O prietenă din Iaşi mi-a pus pentru prima dată paleta în palmă. Mi-a spus să încerc şi că voi reuşi, aşa cum reuşise şi ea. Îi rămân veşnic recunoscătoare pentru acel gest“, îşi aduce aminte Gabriela. Când o priveşti jucând, uiţi că are un handicap atât de grav.

Motivaţia, un motor

Mică de statură, tunsă scurt şi cu o mină circumspectă, Gabriela a învăţat din copilărie că trebuie să se bazeze pe propria persoană, chiar şi atunci când oamenii au ajutat-o. Fiind aşa cum este, tenisul de masă a forţat-o să-şi dezvolte mult mobilitatea şi să facă orice. „Compensez lipsa membrelor lungi cu mişcarea picioarelor. E foarte important pentru mine să fiu aproape de minge, când îmi e servită, şi să-i anticipez traiectoria, fiindcă pot să primesc o pasă scurtă în stânga mesei, apoi una lungă spre dreapta. Pentru că nu ajung cu mâinile, trebuie să alerg în jurul mesei mereu.“ Şi asta nu este singura parte din viaţa ei unde aleargă.

Are un loc de muncă în cadrul Fundaţiei Motivation, unde exemplul ei motivează şi alte persoane cu handicap să-şi depăşească fricile. Viaţa ei se împarte între casă, serviciu şi ping-pong, dar o mulţumeşte pe deplin. Locuieşte singură şi serile lungi sunt ocupate cu planurile pentru a doua zi. 

 


Lasă un răspuns

Sus