Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Doamnele zborului romanesc

Doamnele zborului romanesc

„Eu şi fratele meu crescuserăm deja şi nu prea aveam ce face în vacanţele de vară. Auziserăm de cursurile de zbor şi ne-am dus să vedem despre ce-i vorba la un miting aviatic în Ploieşti. Câteva luni mai târziu, aveam brevetul de zbor în buzunar şi orice timp liber mi-l petreceam pe aerodrom“, îmi povesteşte Mihaela.

În 1998, s-a alăturat Aeroclubului României, iar în 2005, era deja membră a Lotului Naţional de Acrobaţie Zbor cu Motor. N-a fost dragoste la prima vedere, ci o apropi-ere bine gândită. Mihaela, primul copil al unui cuplu de ingineri din Târgovişte, e licenţiată atât în Ştiinţele Juridice, cât şi Politice. Deşi nu are un temperament vulcanic ori o atracţie anume pentru sporturi extreme, zborul acrobatic i se potriveşte mănuşă şi, odată ce au început să apară rezultatele remarcabile la concursurile de zbor, s-a decis că asta trebuie să fie cariera ei, cât mai mult timp. Astfel, din 2007, ea este membră a Lotului Naţional de Acrobaţie Zbor cu Planor, medaliată cu argint la Campionatul Naţional de Acrobaţie Zbor cu Motor Clasa Sport, precum şi la cel de Planorism Acrobaţie Clasa Sport.

În 2009, a primit insigna Federaţiei Aeronautice Internaţionale (FAI) nivelul „C“ Argint, cel mai mare nivel, care necesită un zbor acrobatic de circa cinci minute, faţă de un nivel „A“ de doar 30 de secunde sau un nivel „B“ de 155 de secunde. În prezent este angajată a Aeroclubului Teritorial „Aurel Vlaicu“ Bucureşti, unde este pilot instructor. 

Mihaela este prima femeie care a zburat cu planorul de înaltă acrobaţie IAR-35, fapt care a dovedit înalta ei performanţă şi înclinaţia pentru acrobaţie. „Nimeni nu se aşteptase ca o fată să se priceapă atât de bine la acrobaţie. De-asta este considerat ieşit din comun acest lucru, iar la vremea lui, pilotajul unui IAR-35 era un proiect de ispravă. Pentru mine, după ce mi-am luat licenţa de zbor pe un ZLIN 142, zborul cu un IAR-35 mi s-a părut firesc“, îmi spune ea cu modestie, fără urmă de aroganţă, aşa cum m-aş fi aşteptat din partea unui pilot de un asemenea calibru.

Cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ

Mihaela a început să facă performanţă cu un avion cu motor fiindcă este mai simplu de manevrat, în timp ce cu un planor se lucrează doar cu ajutorul curenţilor de aer, motiv pentru care i-a luat mai multă vreme să devină campioană cu acel model. Cele două tipuri de avion se pot diferenţia uşor după lungimea aripilor. Cele cu motor au aripi scurte şi elice, pe când planoarele au aripile lungi şi folosesc intensitatea curenţilor de aer şi greutatea pentru a se menţine în zbor. În timp ce avionele cu motor sunt dependente de kerosen, planoarele trebuie să gestioneze constant condiţiile meteo, dar ambele sunt la fel de sigure, fiindcă „fizica nu se schimbă cu nimic“. 

Extra 300 L, cel mai bun model pentru acrobaţii, este favoritul Mihaelei din simplul motiv că încă nu ştie tot ce poate să facă şi mai are multe de învăţat de la el. Probabil că, atunci când va avea un avion şi mai performant din acest punct de vedere, acela va fi un alt preferat al ei.

Viaţa de pilot este ghidată după reguli precise. Lunile de iarnă şi de toamnă sunt pline de cursuri teoretice, iar cele de primăvară şi vară abundă în ore de zbor şi cantonamente de pregătire pentru concursuri sau show-uri aviatice. Deşi, personal, Mihaela nu ia parte la show-uri decât uneori, e prezentă la toate concursurile aviatice de peste opt ani. Chiar şi acum este în pregătire zi-lumină pentru Concursul European din Polonia şi se antrenează intens, cot la cot cu colegii ei, în majoritate bărbaţi. Competiţiile sunt dificile şi pline de reguli pe care trebuie să le urmezi exact ca să ai şansa de a performa. 

 

Sunt linii de înălţime care se cer respectate. Secvenţa de înaltă acrobaţie anunţată trebuie executată cât mai precis cu putinţă, în perimetrul unui spaţiu bine delimitat. În faza calificărilor, programul este impus de Federaţia Aeronautică Internaţională (FAI) şi fiecare pilot trebuie să-l execute la un nivel înalt de acurateţe şi de siguranţă. „Ce te determină să continui este sentimentul lucrului bine făcut sau nevoia de a depăşi anumite standarde ori de a te perfecţiona, în cazul în care trebuie să faci mici reglaje dacă ceva n-a fost executat perfect. Asta este pentru mine, cel puţin“, îmi spune Mihaela. 

Nu există limită de vârstă pentru a fi pilot acrobat, trebuie să ştii numai când este momentul să fii asta şi nu altceva. La fel cum nu există diferenţă între sexe, cel puţin pentru arbitri. De exemplu, îmi spune ea, care are 31 de ani, la Concursul European din Slovacia, unde a obţinut locul şapte european alături de colegii ei, Ferncz László şi Cristian Iorgov, a concurat un bărbat în vârstă de 63 de ani fără nici o problemă.

Profesoară de zbor

Desigur, au fost momente când a trebuit să dovedească ceea ce poate, pentru că este femeie, dar, din momentul în care a devenit campioană, colegii au început s-o respecte mult mai mult. „Când eşti la bord, nimeni nu trebuie să ştie dacă eşti femeie sau dacă eşti bărbat. Important e cum pilotezi.“ Şi asta se dovedeşte în timp, pe etape. Chiar dacă Mihaela pilotează cu viteze de peste 400 km/h, pe şosele, cu maşina, rareori depăşeşte 
100 km/h, iar asta numai în caz de urgenţă. 

Este o femeie calmă, calculată, previzibilă, care îşi petrece sărbătorile cu familia în Târgovişte şi-şi susţine fratele mai mic, şi el pilot la ora actuală, dar nu de acrobaţii. E conştientă de faptul că viaţa ei e solitară şi ar vrea o familie, dar nu acum, ci peste doi, trei ani, când va fi momentul. Acum, trăieşte pentru concursuri şi pentru performanţa aviatică, fiindcă îi place asta şi nu se vede făcând altceva. Desigur, şi elevii ei sunt pe primul loc.

„Am avut un elev care a învăţat zborul pe bucăţi. Într-o zi făcea decolarea perfect, apoi nu mai ştia nimic. Într-a doua zi, ateriza perfect, dar nu mai ştia decolarea şi zborul. Într-o altă zi, zbura bine, dar uita complet cum se fac decolarea şi aterizarea. Mă enerva cumplit“, îmi spune ea râzând, „până în momentul când, în mintea lui, le-a pus cap la cap pe toate şi, în două zile, deja zbura singur. Asta mă fascinează la elevii mei: cum le merge mintea. Când constaţi că i-ai ajutat suficient de mult ca să zboare singuri, satisfacţia e mare. Iar când îşi iau şi brevetul de zbor, e extraordinar atât pentru elev, cât şi pentru profesor.“ 

Ca în orice altă meserie, Mihaela are concedii, pe care şi le petrece prin ţară, iar în zilele libere se duce la cumpărături, la cinema sau în baruri, dar nu face excese de nici un fel. Se relaxează cel mai bine pilotând şi am putut să văd asta cu ochii mei, chiar dacă este solicitantă participarea la campionate. Începând din martie, are cel puţin trei cantonamente până la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui august, când încep concursurile. În cantonamentele de acrobaţie, lucrează cu echipa ei asistată de un instructor, astfel încât fac câte două până la patru zboruri pe zi, la nivelul unuia de competiţie. Spre deosebire de alte concursuri, ceea ce face colegul nu interesează decât în măsura în care toţi trag pentru a face performanţă ca o echipă şi ea e mândră când echipa României reuşeşte să se facă observată, fiindcă asta înseamnă că toate eforturile lor cumulate au meritat.

Precizie de ceas elveţian

La bordul unui Boeing 737, perspectiva unui zbor se schimbă radical. Într-o cameră circulară, lungă de circa 15 metri, presurizată, cu câte două rânduri de scaune tapiţate de o parte şi de alta a unui culoar suficient de lat ca să treacă o persoană, zborul este cu totul altceva. Numai privind cabina piloţilor, cu zecile de butoane, manete şi cadrane, simţi tensiunea unei curse la 10.000 de metri altitudine. Iar când piloţii cu vechime sunt femei, percepţiile sunt cu totul altele.

Compania aeriană TAROM are un echipaj feminin de piloţi format din 14 membri, copiloţi, piloţi de linie şi comandanţi. Unii comandanţi au copii, unii piloţi sunt la master, dar toţi sunt instruiţi, ambiţioşi şi antrenaţi pentru orice se poate întâmpla în zbor. O zi din viaţa lor se poate pontoriza cu precizia unui ceas elveţian: 15 minute şedinţa de briefing a echipajului, zece minute pregătirea pentru decolare, zborul propriu-zis, zece minute pregătirea pentru aterizare, o oră de escală între curse, apoi cursa de întoarcere. 

 

Pentru a înţelege de ce este specială meseria lor, Luisiana Hogiu (25 de ani) şi Anca Petrache (26 de ani), două tinere pilotese încântătoare, blonde şi cu ochi azurii care poartă uniforma TAROM de peste trei, respectiv de peste cinci ani, care au văzut aproape toată lumea, m-au plimbat timp de câteva ore în lumea lor de după sistemul de securitate al aeroportului Otopeni.

Tradiţie de familie

Luisiana Hogiu este a treia generaţie de aviatori a familiei originare din Constanţa şi pasiunea ei pentru zbor a început de la vârsta de patru ani. Bunicul – paraşutist, tatăl – pilot de elicopter, iar ea – acum copilot de avion comercial… deci pasiunea ei aviatică nu a surprins familia cu nimic. „În clasa a XI-a, am citit în ziar un anunţ cum că se organizau concursuri pentru a urma şcoala de aviaţie şi posibilitatea de a fi pilot“, îşi aminteşte ea surâzând. După doi ani de antrenamente, simulări şi teste medicale, Luisiana şi-a luat brevetul de zbor. 

Motivată de zborurile pe avioane mici sau avioane cu bimotor, la cursuri, pe aerodromurile din Ploieşti şi Băneasa, Luisiana zboară acum pe ATR (Avion de Transport Regional), o aeronavă cu o capacitate de circa 60 de persoane, cu care a văzut toată România şi toate ţările din jurul ei. Ea, la fel ca Mihaela Olteanu, adoră zborul în sine şi nu simte că munceşte când păşeşte în cabina piloţilor. Însă, spre deosebire de pilotul de acrobaţii, care poate zbura de trei, patru ori pe zi, un pilot de curse de pasageri poate efectua doar maximum două zboruri pe zi, în condiţiile în care este bine odihnit, hrănit şi informat despre pasagerii lui, cursa pe care o va face şi măsurile de siguranţă ce trebuie luate în orice situaţie.

Cea mai intensă cursă pe care a avut-o Luisiana s-a întâmplat în timpul unei furtuni, când a trebuit să ocolească norii negri şi să se orienteze numai după cadranele de condiţii meteo din cabina piloţilor, fiindcă imaginea de după geamuri se asemăna smoalei. Atunci a trebuit să dea dovadă de multă stăpânire de sine, dar şi de stăpânire a aparatului de zbor, chiar dacă piloţii de avioane comerciale obişnuiesc să zboare în pereche, comandant şi copilot.

Aviator din curiozitate

Anca Petrache şi-a descoperit interesul pentru zbor tot în clasa a XI-a, dar vizionând documentare de aviaţie care portretizau o meserie inedită şi provocatoare. Deşi părinţii nu au vrut ca ea să-şi urmeze curiozitatea, Anca a aflat printr-o cunoştinţă că Academia de Aviaţie organiza concursuri pentru a deveni pilot. După liceu, actuala pilotesă de linie a urmat aceiaşi doi ani de antrenament solicitant ca Luisiana, pentru a obţine licenţa.

„Toată lumea a fost foarte surprinsă de alegerea mea, povesteşte Anca, dar am crezut în mine. Pur şi simplu, mi-am dat mie voie să mă cunosc mai bine“, adaugă ea încrezătoare. Toată construcţia ei sugerează ambiţie şi ta-lent. Convingător, Anca desenează tabloul unei cariere provocatoare, cu multe satisfacţii sufleteşti. Pentru ea, nu numai zborul e plăcut, ci şi lupta cu sinele, pentru a te autodepăşi, pentru a te construi şi a te dezvolta, a deveni mai bun cu fiecare etapă parcursă.

„Vreau să devin o femeie puternică, împlinită, fericită, împă-cată cu mine însămi şi-n echilibru cu ceea ce a fost trecutul, cu ceea ce e prezentul şi cu lucrurile pe care le fac acum pentru a-mi clădi viitorul“, adaugă, cu o privire pătrunzătoare, Anca. Pe tot parcursul dialogului cu Anca, Luisiana aprobă subtil, cu uşoare mişcări ale capului în sus şi în jos.

În prezent, Anca pilotează Boeing 737 Jet, cu o capacitate de peste 180 de persoane, unul dintre cele mai mari avioane ale TAROM, cu care a zburat în toată Europa, şi-şi aminteşte că a trăit o cursă intensă în momentul în care a avut 202 pasageri la bord, mulţi dintre ei copii sub doi ani, ţinuţi în braţe de mamelor lor, iar zborul a presupus şi mai multă fineţe decât de obicei, pentru a nu-i traumatiza pe cei mici. 

Întâlnirea cu cele trei pilotese a fost deosebită. Curajoase, precise şi bine instruite, orice cursă alături de fiecare dintre ele este mai mult decât sigură. Ele sunt tânăra generaţie a flotei de aviatoare actuale. Ele sunt urmaşele Escadrilei Albe.

Îşi întind zilnic aripile de metal şi planează lin ori fac tumbe în cer, transformând curajul nebun în rutină zilnică, riscul în precizie de ceas şi teama în pasiune pentru zbor.

Fie că este vorba de planorism, de cursă comercială sau de show acrobatic, viaţa de aviator le oferă detalii fascinante celor care ştiu puţine lucruri despre meseria asta. Şi, în ultimii ani, din ce în ce mai multe femei au început să spargă bariera impusă de bărbaţi, regii „şoselelor“ de printre nori. O nouă escadrilă feminină este în plină dezvoltare, iar mai jos găseşti povestea a doar câteva dintre noile doamne ale zborului românesc.

La 3.000 de metri altitudine

Vântul şuieră pe lângă aripi cu peste 200 km/h, dar imaginile se perindă cu încetinitorul. Elicea e aproape invizibilă, atât de repede se roteşte, iar priveliştea de la aproximativ 3.000 de metri înălţime îţi blochează orice alt gând, orice altă emoţie în afara senzaţiei de libertate. Vilele cu două, trei etaje par nişte cuburi de plastic galben cu roşu, iar parcelele mari de pământ sunt nişte pătrate perfecte, verzi şi aurii, de pe faţa de masă a unui picnic englezesc. Mihaela îmi povesteşte cum funcţionează fiecare cadran al bordului de comandă, dar nu sunt atentă la ea decât pe jumătate. 

Abia acum pot să înţeleg de ce oamenii au vrut mereu să fie ca păsările. E un miracol să poţi vedea atât de multe, să fii deasupra tuturor şi să simţi cum fiecare fibră din corp este mişcată fără voia ta, în totală siguranţă. Virajele de stânga sau dreapta aduc a mişcările de leagăn de pe vremea când eram copil, dar hăul de sub picioare îmi demonstrează că, dacă ar fi să cad, n-aş râde cum râdeam pe vremea aia. 

Mihaela Olteanu (31 de ani) mă întreabă dacă sunt speriată. Îi răspund sincer că nu. Am fost, preţ de câteva secunde, la decolare. E primul meu zbor de orice fel şi ar fi fost normal să fiu terifiată, dar, cum mişcările se aseamănă mersului cu maşina pe autostradă, m-am agăţat de gândul reconfortant că, dacă vreau să mă dau jos, pot să opresc oricând, astfel că n-am sesizat nimic până în momentul în care ea mi-a arătat, cu botul avionului, imaginea în miniatură a Casei Poporului şi, atunci, am deschis larg ochii. 

Timp de zece minute, care au părut prea scurte, am văzut şi simţit ce vede şi simte ea zi de zi, săptămână după săptămână, de 15 ani încoace: întinderea senină de albastru cât vezi cu ochii, panorama comunelor Bragadiru, Mihăileşti şi Clinceni, lacurile Bragadiru şi Mihăileşti pe toată întinderea lor, o bucată lungă din artera Bucureşti-Alexandria şi sute de clădiri şi parcele de pământ, toate hilar de minuscule.

O campioană a aerului

Pentru Mihaela Olteanu, pilotul care mi-a oferit o porţie de adrenalină pură, tot ce simt eu nu mai reprezintă de multă vreme o senzaţie neobişnuită. Pentru ea totul înseamnă calcul, precizie şi atenţie mecanică. Simte exuberanţă numai când execută tumbe perfecte sau alte acrobaţii în aer, la campionate. Şi simte un dram din fericirea inocentă a unui zbor liniştit când vreunul din elevii ei de la cursurile de aviaţie execută un tur complet şi-şi obţine brevetul de zbor. În rest, totul este rutină. Ea şi avionul de acrobaţii sunt una şi aceeaşi, iar relaţia lor a început când ea avea doar 16 ani şi venea, vara, la cursuri tocmai din Târgovişte, cu trenul, iar mai târziu cu maşina.

 

 


Lasă un răspuns

Sus