Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Doctori la limita

Doctori la limita

Dr. Sergiu Stoica, 37 de ani

neurochirurg, şeful secţiei neurochirurgie Regina Maria şi specialist în neurochirugie pediatrică la Marie Curie

Sunt sigură că ai văzut prin filme operaţii pe creier făcute cu ajutorul computerului. Pare un pic SF, dar aşa ceva există şi în România, în Bucureşti. Iar cel care operează printr-o metodă asemănată cu un GPS al creierului se numeşte Sergiu Stoica. A terminat Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1997 şi, fiind un tip pragmatic, a vrut mai multă practică şi mai puţini ani de rezidenţiat, aşa că a dat concurs de rezident în Franţa: „Acolo, rezidenţii au mai multă responsabilitate şi sunt implicaţi activ în activităţile clinice şi chirurgicale, dar şi în formarea studenţilor“. L-a luat şi a terminat rezidenţiatul excepţional. A urmat o ofertă la un spital din Montreal. N-a acceptat-o
din prima, pentru că a vrut să vină în România. Prima surpriză, neplăcută: a trebuit să-şi echivaleze examenele din Franţa, pentru că nu erau recunoscute în România. Apoi, cu diploma în mână, a încercat la „Marie Curie“ sau 
„Grigore Alexandrescu“. Pe vremea aceea, neurochirurgia pediatrică era practic inexistentă pe la noi, aşa că a acceptat într-un final oferta din Canada. În 2007, s-a reîntors în ţară, la rugămintea unui fost coleg. La „Marie Curie“, spital de copii din Bucureşti. După o campanie susţinută, a reuşit să aibă şi aici condiţiile de acolo, pentru a-şi face aşa cum se cuvine meseria. Este de o modestie ieşită din comun, dacă pui la socoteală performanţele sale profesionale. Măcar din orgoliul de a fi salvat atâţia oameni cărora nu li se dădeau prea multe şanse şi tot ar fi fost normal, îţi spui, să vorbească puţin despre el. Nicidecum! Lui Sergiu Stoica trebuie să-i scoţi cu cleştele vorbe care să se refere la persoana lui. Că s-a întors în România încercând să facă şi aici ce făcea în Franţa şi Canada? E normal. Că îşi dă numărul de telefon tuturor pacienţilor, care-l pot suna oricând şi pe care-i urmăreşte până se pun pe picioare? Aşa s-a obişnuit, aşa i se pare firesc, aşa trebuie procedat. Că a făcut intervenţii ale căror denumiri sunt prea complicate ca să le înşirăm aici, dar care au primit calificativul de premiere în România? E meseria lui, nu? De ce tocmai neurochirurgie? „Fiindcă nu mă prea omoram cu prescrisul medicamentelor şi eram conştient că am abilităţi în sfera manualităţii.“ Că o experienţă în străinătate este capitală, dar că emigrarea medicilor este inutilă? „Dacă te duce capul, eşti muncitor şi serios, bani poţi face şi în România. Când ai şi pasiune pentru meseria ta, oricare ar fi ea, nu se poate să nu reuşeşti.“ 

 

Sergiu Stoica, spun prietenii lui, este dependent de adrenalină. Nu este de-ajuns ce face aproape zilnic, reparând creierele unor pacienţi care de multe ori nu au o vârstă mai mare de 70 de ore (defecţiunile tubului neural trebuie operate în primele ore de viaţă)! Deci doctorul Stoica se dă cu placa şi face surfing, kiteboarding şi călăreşte. Iar pentru amuzament, încearcă şi câte o cascadorie pe motor. Cum are puţin timp liber, evadează în locuri cu valuri mari sau pante abrupte. O viaţă la limită, aşa cum sunt vieţile celor mai mulţi dintre pacienţii săi, vieţi pe care le-a salvat pentru că aşa e normal…

Un neurochirurg şi un medic de urgenţă. Două specialităţi care pentru noi, oamenii obişnuiţi, par „din filme“, iar pentru ei, potenţiali eroi de film, sunt obişnuite. Iar viaţa la limită nu se opreşte, aşa cum te-ai aştepta, acolo, în spital. Continuă în viaţa civilă. Mărturisesc că mi s-ar fi părut mai natural ca un neurochirurg sau un medic de urgenţă să se relaxeze cu o ocupaţie mai calmă: să scrie poezii, să bricoleze, să cânte. Eroii noştri însă sunt din nou atipici. Adrenalina este modul lor de relaxare. Mioara Zamfir – începem cu doamna, pentru că aşa e în firea lucrurilor – pare firavă, are o voce blândă şi un zâmbet cald. Dacă ai întâlni-o pe stradă, nu ai plasa-o sub nici o formă în camera de gardă de la Urgenţe Majore. Ţi-ai imagina-o curator într-o galerie de artă sau poate profesor sau chiar pianistă. Nici vorbă! Mioara Zamfir este de 11 ani medic de urgenţă. În Bucureşti. Într-un spital cu vad, cum s-ar spune, Spitalul Universitar. Şi, deocamdată, se simte acolo ca peştele în apă.

Dr. Mioara Zamfir, 45 de ani

medic de urgenţă, Spitalul Universitar Bucureşti

Când era în anul II de facultate, la Medicină, Mioara Zamfir a trecut printr-o experienţă traumatizantă. Părinţii ei au murit într-un stupid accident de maşină. Avea 20 de ani şi încă vagi cunoştinţe de medicină. S-a simţit neputincioasă şi chestia asta a determinat-o să-şi aleagă o specializare de care fuge multă lume: „N-am putut face nimic pentru ei atunci, aşa că m-am hotărât ca asta să nu se mai întâmple!“ Şi a ales Urgenţele. O viaţă deloc plictisitoare. De la resuscitări cu cuţitul la gât până la televiziuni chemate de pacienţi cărora li s-a părut că vecinul de pat e mai bine tratat. „Resuscitarea cu cuţitul la gât a fost teribilă, cred că am mai povestit-o. Eram numai femei în gardă când, deodată, s-a umplut camera de gardă de femei şi bărbaţi disperaţi. Pacientul – mai avusese un infarct şi nu respectase nici o prescripţie, aşa că recidiva era normală – făcuse pe drum stop respirator. Protocolul de resuscitare este de 30 de minute. Noi ne-am luptat, sub ameninţarea cuţitului, o oră şi jumătate. Omul murise de mult, nu  mai era oricum nici o şansă. Dar, până nu au apărut mascaţii să elibereze locul, nu ne-am putut opri.“ Un medic de urgenţe crede în Dumnezeu? „Bineînţeles. Sunt convinsă – şi nu numai eu – că, orice şi oricum am face noi, tot este cineva acolo deasupra noastră care hotărăşte. Am avut o dată un caz, era în Săptămâna Mare, un turc (cred) cu stop cardiac. Ne-am înverşunat, am aplicat protocolul rugându-ne la Dumnezeu şi, în două săptămâni, omul a plecat pe picioare.“ Cum se eliberează Mioara Zamfir de stresul luptei cu moartea? „În bazinul de înot în fiecare săptămână şi, ori de câte ori se poate, pe munte.“ Traseele periculoase, mersul cu ATV-ul, un pic de rafting sunt exact ce trebuie împotriva stresului. Când te întorci în albul spitalului, o poţi lua de la început cu bateriile încărcate la maximum. Cea mai mare bucurie? „Când înot, când urc pe munte, când salvez (încă) o viaţă.“ Cea mai mare tristeţe? „Când oameni pe care i-am întors din drumul morţii nici nu s-au sinchisit măcar să vină şi să spună mulţumesc“. 

 


Lasă un răspuns

Sus