Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Ingerii pazitori ai femeilor insarcinate

Ingerii pazitori ai femeilor insarcinate

„Am vrut să fac bine şi am devenit moaşă“

Are o constituţie firavă şi îşi poartă părul lung, uşor grizonant, prins în coadă-de-cal. Are ochi de mamă, calzi, blânzi, miloşi. Gabriela Ciobanu ocupă de şapte ani funcţia de asistent-şef al secţiei de neonatologie de la Maternitatea Filantropia şi este moaşă de 18. Altfel spus, are cei şapte ani de-acasă, dar a împlinit majoratul în meseria de moaşă. „Acum cinci ani, mi-am luat licenţa. Meseria m-a chemat pe mine şi nu invers. Mi-am dorit să fiu medic undeva prin clasa a II-a, spre crunta dezamăgire a tuturor profesorilor de matematică cu care am avut de-a face în şcoală, pentru că eram foarte bună şi la această materie“, îşi aminteşte Gabriela amuzată. Dar nu regretă nicio clipă decizia luată şi îmi spune că, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar face exact aceeaşi alegere. „Nu ştiu ce m-a atras la meseria aceasta. Pur şi simplu am simţit că pot să fac bine, că pot să alin. Când am făcut benevol practică la sala de naşteri, mi-a plăcut să văd tot acest proces de aducere pe lume a unui pui de om şi am prins mare drag de copii. De 18 ani lucrez numai la patul lor şi îi iubesc pe toţi cu aceeaşi putere.“

O zi arată destul de aglomerat pentru şefa de la neonatologie. Începe cu raportul de gardă din care află cine s-a internat, câte urgenţe sunt, apoi se prezintă la secţia de terapie intensivă, află ce are de făcut, pe cine trebuie să salveze în ziua respectivă. Uneori, e posibil ca până la ora trei după-amiaza să nu ajungă  nici la toaletă, iar ceaşca de cafea să rămână neatinsă până la ieşirea din tură (în ziua interviului, ceaşca era plină ochi, deşi ceasul arăta ora 12). Dar Gabriela nu ţine cont de aceste mici neajunsuri. „Mă motivează să văd cum ies copiii pe poarta spitalului sănătoşi şi se duc acasă, să văd mamele zâmbind fericite, să primesc de sărbători mesaje de mulţumire. Mă simt motivată când, după un an, vin mămicile cu copiii de mână şi mă întreabă: «Ne mai cunoaşteţi? Noi suntem cei care v-am mâncat trei luni din viaţă!» Acum ceva vreme, într-o seară, am ieşit din tură şi am văzut în parcul amenajat în faţa spitalului două mămici cu copiii în căruţ care-mi făceau cu mâna. Când am ajuns în dreptul lor, le-am recunoscut. Una dintre ele trecuse printr-un şoc imens, era singura ei şansă de a avea un copil şi ne-am chinuit foarte tare cu el, a fost grav bolnav la naştere. Însă ea a avut credinţa că acest copil va ajunge să meargă cu ea de mână, să vină să ne pupe şi să ne dea flori. Şi credinţa ei s-a împlinit. Lucruri de genul acesta îmi dau puterea să merg mai departe.“

Secţia de neonatologie e împărţită în trei compartimente: terapie intensivă, normoponderali şi prematuri, unde sunt internaţi pruncii care scapă de terapie şi rămân „la crescut“, cum spune Gabriela. În total, în cele trei secţii, sunt internate în medie 50 de suflete. Dacă stai să te gândeşti că pe o tură de 12 ore sunt, în cel mai fericit caz, cinci asistente, iar la terapie, unde se găsesc 12 paturi, se află cel mult trei asistente, dintre care una e începătoare, situaţia nu e foarte îmbucurătoare. Concluzia? Nu oricine se poate dedica trup şi suflet unei fiinţe umane. „Neonatologia este o specialitate aparte, nu se compară cu nimic, lucrezi cu nou-născuţi fragili, care nu ştiu să spună ce-i doare. Apoi, trebuie să intervii în momentul oportun; altfel, rişti să fie prea târziu. În urmă cu 18 ani, nu exista monitorizare, ne luam după anumite semne, după coloraţie, plâns; unii plâng gemut şi ştim că e o problemă respiratorie, alţii plâng strident şi ne dăm seama că îi doare ceva; am ajuns să citim plânsul, e singura modalitate de comunicare a nou-născutului cu lumea exterioară.“

Vizităm toate cele trei secţii şi ne oprim la fiecare dintre ele. Aşa, înconjurată de obrăjori rotofei şi îmbujoraţi, de guriţe care cască şi mânuţe ce se întind, Gabriela se aseamănă cu o sfântă coborâtă din icoane. Aşază la loc, în pătuţ, un bebeluş care a stat cuminte la pozat şi începe din nou să povestească: „Îmi aduc aminte de foarte multe mame, dar majoritatea îşi aduc ele aminte de mine. Pentru toate te consumi în egală măsură. Sunt mame care au venit aici ca paciente şi au plecat ca prietene. Când copiii născuţi la noi împlinesc o anumită vârstă, mamele vin cu tort, flori şi bomboane, în semn de mulţumire“. Există însă cazuri tragice în care, oricât ţi-ai dori acest lucru, nu poţi să oferi speranţă. „Îmi aduc aminte când mi-a murit primul copil pe tură. Pe vremea aceea, aveam 24 de ani şi maximum patru ani de experienţă. Se născuse cu o patologie cardiacă, mă aşteptam să nu reziste peste noapte, nu se putea face mare lucru pentru bietul copilaş. Cu toate acestea, am stat noaptea întreagă la pătuţul lui şi l-am păzit. Am început chiar să vorbesc cu el şi i-am zis: «Te rog frumos să nu mori la mine pe tură, nu vreau să se întâmple asta». La 6.30 dimineaţa, inimioara i-a cedat.“ Gabriela a fost marcată de această întâmplare, iar faptul că, în general, veştile sumbre ca acestea se nu se dau de către moaşe e unul dintre motivele pentru care se bucură că nu este medic. Adesea, pleacă de pe tură afectată emoţional. Ce face când are inima grea? „Mă duc acasă, îmi iau în braţe fetiţa şi băieţelul şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt bine. Asta e metoda mea de relaxare: ne pupăm, ne spunem că ne iubim şi aşa reuşesc să merg mai departe.“

Uneori, simte oboseala, dar, după două săptămâni de concediu, abia aşteaptă să se întoarcă la copilaşii ei. „Pe unii i-am şi botezat. În primii ani de lucru, o tânără mamă a adus pe lume un pui mic, de numai 1,8 kg. După ce l-a declarat, a venit la mine şi mi-a zis: „Ştiţi cum îl cheamă? Eduard Gabriel. Gabriel, ca pe dumneavoastră!»“

Culoarele Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Filantropia, situat în inima Capitalei, strălucesc de curăţenie. Oameni în halate albe, verzi sau multicolore aleargă de colo-colo, într-un du-te-vino continuu, dar nu unul haotic. Fiecare ştie ce are de făcut, încotro se îndreaptă şi unde trebuie să fie în următoarea secundă, pentru că într-o maternitate, mai mult decât în orice alt loc, timpul se poate transforma în cel mai preţios prieten sau cel mai înverşunat duşman al tău. În ciuda sarcinilor stricte, atmosfera e serenă, nu există urmă de încrâncenare pe chipurile personalului medical, iar pacientele sau vizitatorii sunt relaxaţi şi încrezători, aşa cum rar mi-a fost să văd în mediul spitalicesc. Mă aflu aici pentru că m-am decis să înţeleg mai bine care este rolul unei moaşe moderne în ziua de azi. Sunt mama a două fetiţe drăgălaşe, sănătoase tun şi isteţe foc, care a simţit lipsa unei moaşe la căpătâiul ei în acele momente stranii, de fericire amestecată cu teamă, dinaintea celor două naşteri. Am avut noroc de doctori înţelegători şi pricepuţi, dar, cumva, comunicarea dintre noi nu se lega aşa cum aş fi vrut, pe de o parte, din cauza termenilor pe care nu-i înţelegeam pe de-a-ntregul, iar pe de alta, pentru că un medic este obligat să ţină cont de o grămadă de alte lucruri în afara monitorizării gravidei. Am stat de vorbă cu trei moaşe şi am înţeles că apropierea dintre ele şi pacientă poate schimba radical în bine evoluţia unei naşteri.

„Am plâns de emoţie când am luat în braţe primul copil“

Mihaela Caramihai are 35 de ani şi emană o căldură de care poţi să devii foarte uşor dependentă. Nu se preface, zâmbetul ei nu face parte din fişa postului, ci pur şi simplu te învăluie, atunci când vorbeşte sau doar stă în preajma ta, într-un nimb de linişte şi stare de bine. „În 1999, după ce am terminat Postliceala Sanitară, am aplicat la Filantropia pentru un post prin concurs. Făcusem stadiul de practică pe obstetrică şi ginecologie şi îmi plăcuse mult. Dar, după ce m-am angajat, în momentul în care am ajuns la sala de naşteri, curajul mi-a dispărut. Foarte mult timp mi-a fost teamă să iau un nou-născut în braţe; maternitatea nu era dotată ca acum, iar eu nici măcar nu aveam experienţă ca mămică. Timp de două luni, am rugat colegele mai în vârstă să preia copilul, pentru că mie mi se părea întotdeauna că o să-l scap pe jos, aşa alunecos cum îl vedeam. La un moment dat, una dintre moaşe mi-a zis că situaţia asta nu poate dura la infinit, aşa că mi-a pus nou-născutul în braţe şi mi-a ordonat să-l duc la neonatologie. Iar eu, de teamă să nu-l scap, l-am lipit strâns de mine şi m-am emoţionat atât de tare, încât am început să plâng. Mă ataşasem instantaneu de acel copil şi parcă nu voiam să-i mai dau drumul din braţe. Acea moaşă m-a urmărit, a venit după mine şi mi-a zis: «Tu eşti făcută pentru meseria asta, Mihaela!»“

Pasiunea i-a fost stârnită chiar de naşa ei de botez, moaşă la acelaşi spital, dar care ieşise la pensie cu şapte ani înainte ca ea să se angajeze aici. Uneori, când părinţii o lăsau acasă la naşa, Mihaela le făcea injecţii păpuşilor şi unele dintre ele chiar „năşteau“. Cu toate acestea, iniţial a vrut să dea la Psihopedagogie, dar facultatea aceasta abia se reînfiinţase, lucrurile erau tulburi în acest domeniu, aşa că, în ultimul moment dinaintea admiterii, pentru că tot tocise la anatomie pentru examen, şi-a încercat norocul la Şcoala de asistenţi medicali. Îşi găsise menirea.

Telefonul sună insistent. Respinge apelul de câteva ori, dar, pentru că soneria zbârnâie în continuare, îşi cere scuze şi îmi spune că e musai să răspundă – trebuie să fie vorba de o urgenţă. Într-adevăr, aşa era: de la capătul celălalt al firului, i se comunică faptul că e nevoie de suplimentarea personalului medical, întrucât în ziua aceea aveau să nască mai multe gravide decât media unei zile obişnuite. „Sunt dependentă de această meserie“, îşi reia Mihaela discursul. „Nu ştiu dacă aş putea face altceva cu aceeaşi pasiune. Oricum, mama spune că, după numărul paharelor sparte din bucătărie, nu mă pricep la altceva! (Râde.) Chiar dacă sistemul te aduce uneori în situaţia să clachezi, chiar dacă sunt zile în care parcă nu mai poţi, de fiecare dată când iau un bebeluş în braţe, uit de absolut orice. De la discuţiile în contradictoriu la serviciu, cu şeful de secţie sau cu managerul, până la momentele în care simţi că faci foarte multe şi eşti apreciată prea puţin, când văd că un bebeluş prinde viaţă în mâinile mele, e imposibil să nu uit şi să n-o iau de la capăt, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din punctul meu de vedere, este cea mai frumoasă meserie din lume!“

De ceva timp, meseria ei are o componentă administrativă, pentru că a fost promovată şefă peste moaşele de la Filantropia. „Unele zile sunt cu adevărat solicitante. Trebuie să mă ocup şi de paciente, şi de organizarea secţiei, de hârtii, de aprobări, iar mie mi-ar plăcea mai mult să lucrez la patul gravidei, dar nu puteam refuza promovarea“, spune Mihaela, care crede că nou-înfiinţata secţie de moaşe a Facultăţii de Medicină e cât se poate de bine-venită, pentru că  îţi dă posibilitatea să urci în ierarhie, să faci un master şi chiar un doctorat dacă simţi nevoia să evoluezi profesional.

Mihaela crede că nu poate fi moaşă orice femeie. Trebuie să ai un dar special, să comunici uşor cu oamenii, mai ales cu cei aflaţi în suferinţă. În momentul în care intri în tură şi preiei gravida, iar aceasta urmează să nască într-o jumătate de oră, e musai să-i câştigi încrederea rapid, altfel nu mai cooperează cu tine, iar tu nu-i poţi fi de ajutor. Crede, de asemenea, că moaşa trebuie să facă echipă cu medicul, că nu pot unul fără celălalt. „În general, medicii sunt mult mai ocupaţi decât noi, moaşele: au gărzi, oferă consultaţii, fac ecografii sau sunt în sala de operaţie pentru o intervenţie care poate dura ore întregi. Nu se pot ocupa de gravidă de la începutul travaliului până la naştere şi nici n-au de ce s-o facă – starea ei nu este patologică, ci fiziologică. De fapt,  gravidele au nevoie mai mult de susţinere psihică, de încurajare şi o vorbă bună.“

Poate că principalul obiectiv al unei moaşe nu mai este, ca pe vremuri, să aducă copilul pe lume, ci să susţină moral gravida, această femeie care simte că nu mai poate face orice ca înainte, că uneori nu este înţeleasă acasă sau la serviciu, că e mai sensibilă şi îi vine să plângă din orice. 

Şcoală pentru părinţi

Este vital, crede Mihaela, ca partenerul de viaţă, viitorul tătic, să înţeleagă prin ce trece soţia. „În general, partenerii nu sunt pregătiţi, româncele sunt altfel educate decât cele din străinătate şi nu-şi deschid uşor sufletul în faţa bărbaţilor, iar ei, săracii, nu ştiu cum să le fie alături în perioada sarcinii.“ Aici, intervine partea de voluntariat din meseria de moaşă. Total benevol, încă din anul 2000, moaşele de la Filantropia susţin cursuri gratuite pentru părinţii care vor să se pregătească şi să ştie ce presupune această meserie – o meserie pe viaţă. După ce frecventează cursurile, gravida vine să nască mult mai relaxată. Află din timp la ce foloseşte o perfuzie, cum şi când se efectuează tuşeul, ce se petrece în timpul travaliului şi imediat după naştere. Tăticii care vin la cursuri înţeleg mai uşor transformările fiziologice prin care trec gravidele şi scapă de teama de a lua pruncul în braţe odată ajunşi acasă. Aici, învaţă cum să-i facă baie copilului şi, mai ales, de ce ar trebui ca ei şi nu mamele să facă asta: pentru că ei  n-au nici o durere, nu-i dor sânii, perineul sau burta; în plus, au mâinile mai mari şi bebeluşul se simte mai în siguranţă în palmele lor.

Mihaela s-a ataşat de multe gravide de-a lungul timpului. Cu unele dintre ele ţine legătura, multe vin şi nasc aici al doilea copil, apoi trimit, prin e-mail, poze cu bebeluşii. „Am avut o pacientă care mi-a spus că puiuţului ei îi e dor să-l gâdil aşa cum o făceam când era în burtică. S-a internat la un moment dat cu contracţii, când afară era vijelie mare, iar ceilalţi doi copii ai ei au însoţit-o la spital şi vorbeau cu surioara din burtică. O îndemnau să nu iasă acum afară, că e frig şi bate vântul. Iar surioara i-a ascultat!“

„O moaşă insuflă echilibru şi linişte“

Mă uit la femeia din faţa mea: a intrat în sala unde o aşteptam purtând un costum de asistentă, cu bonetă pe cap şi mască antiseptică la gură. Doar ochii albaştri îi rămăseseră neacoperiţi. Are o uşoară duritate în expresie, datorată, cel mai probabil, responsabilităţilor imense de care se loveşte zilnic. Însă vocea îi sună cald, deşi nu face risipă de cuvinte şi îmi este clar că abia aşteaptă să se întoarcă în sala de naşteri, acolo unde se simte ca acasă. Nicoleta Condeescu are părul blond şi silueta înaltă, iar în buletin (susţine ea!) are 45 de ani. Ca moaşă, lucrează de alţi 27. „Mai precis, de la 18 ani. În ultima clasă de liceu, când am făcut stagiul la obstetrică, mi s-a părut că e specialitatea cea mai apropiată de sufletul meu. Doar aşa, la căpătâiul unei mame care naşte, simţeam că pot oferi toată dragostea şi dăruirea de care sunt în stare. Atunci, ca şi acum, să ajuţi pe cineva să aducă pe lume un copil mi se părea că e cel mai frumos lucru cu putinţă!“ Nu a avut medici sau asistenţi în familie, opţiunea ei de a deveni moaşă a fost instinctuală. Avea, ce-i drept, două cunoştinţe, cu patru ani mai mari decât ea, care lucrau ca moaşe în spital. Îi plăcea mult să le vadă, să fie în preajma lor, să le viziteze la locul de muncă. Aşa s-a legat „microbul“ de ea. „Nu este uşor ce fac, dar, când totul se termină cu bine, satisfacţiile sunt imense. Ştii că faci totul ca gravida să se simtă confortabil, să nască în siguranţă, o protejezi şi o încurajezi până la final, până când se aude primul scâncet al bebeluşului şi femeia devine mămică!“

Care sunt, de fapt, pas cu pas, îndatoririle unei moaşe din ziua de azi? „Monitorizăm gravida în timpul travaliului, contracţiile prin care trece, bătăile cordului fetal, o asistăm la naştere, ajutăm medicul în timpul expulziei. Eu am şi moşit în sensul propriu al cuvântului, adică am ajutat direct la aducerea pe lume a copilului. N-am numărat niciodată câţi copii am adus pe lume cu mâna mea, dar, dacă e să ţin cont de o medie de zece nou-născuţi pe an, ajung lejer la 500 doar până în momentul de faţă. Şi gândiţi-vă că mai am 20 de ani de muncă până ce ies la pensie!“ E şi ea mămică (are o fată de 17 ani) şi îmi spune că s-a simţit extraordinar de partea cealaltă a baricadei, când a fost ea însăşi însărcinată, pentru că moaşele, colegele ei, au tratat-o regeşte.

Ea a scăpat uşor pentru că, după prima etapă a travaliului, medicii şi-au dat seama că nu poate să nască pe cale vaginală şi i-au făcut cezariană. Dar sunt femei care se chinuiesc până aproape de expulzie şi decizia de operaţie se poate lua chiar şi după 12 ore neîntrerupte de travaliu. „Atunci avem o părere de rău, pentru că noi, moaşele, suntem susţinătoare fervente ale naşterii pe care naturală şi ne întristează că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, dar, până la urmă, s-a ajuns la bisturiu. Orice deznodământ ar avea o sarcină, încercăm să le insuflăm starea aceea de echilibru care contează enorm şi încrederea în ele însele. Dacă mămica este liniştită în travaliu, naşterea decurge mult mai uşor. În aceste ore, le învăţăm cum să respire, le întrebăm tot timpul dacă au nevoie de ceva, dacă sunt alergice, dacă au probleme de sănătate, dacă au anumite temeri, suntem tot timpul lângă gravide.“ Multe le destăinuiesc moaşelor că, atunci când le ţin strâns de mână, durerea trece mai uşor. Nicoleta se ataşează de fiecare gravidă în parte. În primii ani de muncă, pe când lucra la Buftea, erau multe care-şi abandonau copiii. Îşi aminteşte cu precădere de o studentă din Bulgaria care a născut şi şi-a abandonat fetiţa. Şase luni a stat în maternitate până când autorităţile române au predat-o celor bulgare, la graniţă. Moaşele mai în vârstă au botezat-o, iar Nicoleta păstrează şi acum poze cu micuţa în albumul cu fotografii de acasă.


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus