Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Irina Cojar – talent si delicatete

Irina Cojar – talent si delicatete

Irina Cojar

Când actorul se află pe scenă, se vede și ce fel de om e, se deschide, se confesează atâtor oameni și le oferă o poveste, o lecție de viață.

Face parte dintr-o „adevărată“ dinastie a teatrului românesc. Irina Cojar este nepoata regretatului regizor și profesor Ioan Cojar și a actriței Raluca Zamfirescu.

Spectacolul ei de debut, Idolul și Ion Anapoda, este scris de dramaturgul G. M. Zamfirescu, străbunicul ei. Da, un asemenea trecut obligă, dar te și face conștient de propriu-ți drum. Irina este ceea ce se cheamă un actor complex, care se dăruiește scenei cu conștiința artistului care știe că după spectacol publicul trebuie să plece îmbogățit sau măcar să mediteze la o ideee din spectacol. Dincolo de scenă, Irina este o femeie puternică, apropiată de natură, de valori, de cărți, care se înconjoară de frumos și prietenie.

Teatrul este un mediu concurențial. Care au fost premisele reușitei?

Nu cred în concurență. Când mă urc pe scenă, eu mă bucur și îmi face plăcere pentru că dăruiesc oamenilor o bucată din sufletul meu. Nu ar fi păcat să le dăruiesc încrâncenarea mea? Când actorul se află pe scenă, se vede și ce fel de om e, se deschide, se confesează atâtor oameni și le oferă o poveste, o lecție de viață. E important ca oamenii să plece în gând cu tine și cu povestea pe care le-ai spus-o, nu cu frustrările tale. De câte ori am intrat în competiție și am plâns pentru un rol, nu am reușit. Eu vreau să dăruiesc, nu să concurez cu cineva. Fiecare își are locul lui.

Nu e greu să „lupți“ cu notorietatea familiei tale, să îți impui stilul și personalitatea?

Nu am privit-o niciodată ca pe o luptă. Din contră, am luat partea pozitivă a lucrurilor. Cred că am fost norocoasă să mă nasc într-o asemenea familie, care m-a învățat ce înseamnă valoarea, profesionalismul, noblețea, curățenia sufletească. Eu sunt rezultatul lor și în fiecare noapte, înainte de a adormi, mă gândesc la ei și-i mulțumesc lui Dumnezeu că au făcut parte din viața mea. Îi iubesc foarte mult.

Ai crescut într-un mediu cultural care ți-a dat anumite deprinderi și ierarhii în materie de educație. Cum suporți lumea fast-foodului cultural prezent chiar și pe scena teatrului?

Mi-e greu și mă doare de multe ori, mai ales când îmi aduc aminte de lupta bunicului, care în ultima perioadă a vieții spunea că „arta actorului nu mai are nimic comun cu teatrul“. Era revoltat de promovarea nonvalorii, de faptul că actorul a devenit un simplu prestator de servicii artistice, care nu are timp și aleargă de la o repetiție la alta, de la o filmare la alta și totul este superficial. E de înțeles acum și faptul că nu avem un trai decent și de aceea toate sacrificiile astea. Nu putem avea liniștea, mediul și sprijinul de a crea.

Dintre rolurile pe care le-ai făcut, care îți este cel mai drag?

Frosa îmi e cea mai dragă. Aici e o poveste aparte. Idolul și Ion Anapoda a fost scrisă de străbunicul meu, G. M. Zamfirescu, spectacolul a fost regizat de bunicul meu, Ion Cojar – a fost ultimul lui spectacol și, în același timp, debutul meu. Iată că totul are o semnificație pe lumea asta. Ceea ce ne dă Dumnezeu nu este întâmplător. Și ceea ce este frumos e că Frosa renaște din iubire. Le aducem aminte oamenilor că iubirea există – și există acolo unde nu te aștepți.

Dacă tot vorbim de roluri, ce presupune pentru actor un nou personaj, un nou spectacol?

Presupune să te redescoperi pe tine, o altă latură a ta. Personajele se află în noi și trebuie să descoperim omenescul. Un personaj sau un spectacol fără omenesc e rece, nu-ți spune nimic și e păcat ca, la final, oamenii să plece și să uite tot. Asta înseamnă că munca la rol și prezența pe scenă au fost degeaba. Eu asta caut de fiecare dată când lucrez la un rol, omenescul.

Sensibilitatea este atuul principal al actorului?

Fără sensibilitate, nu poți face meseria asta. Din păcate, societatea în care trăim ne transformă în roboți. Alergăm după lucruri exterioare și uităm să avem grijă de sufletul nostru. Văd și la mulți actori, mai ales dintre cei mai tineri, că nu au bogăție interioară, nu au capacitatea de reacție afectivă, nu au curajul să fie vulnerabili. Vulnerabilitatea în accepțiunea majorității oamenilor înseamnă slăbiciune. Eu, din contra, într-o societate ca a noastră o văd ca pe un act de curaj și de a fi puternic. Nu îmi pasă ce cred alții despre mine: este o imagine a lor despre mine. Trebuie să avem curajul, mai ales ca actori, să ne lăsăm sufletul descoperit.

Condiția femeii în teatru este una specială?

Aș spune că este una foarte dură. Rolurile pentru femei sunt puține. Anual, din facultățile de teatru ies sute de absolvenți și nu au mari șanse. Din păcate, este o luptă acerbă și urâtă, cu rezultate nedrepte de multe ori și cu numeroase compromisuri, sacrificii, umilință și suferință.

Ai visat la un premiu Oscar?

Nu m-am amăgit niciodată cu visul american. Pentru ei, meseria asta este un business. Au devenit „mașini“ și, în ultima perioadă, văd numai filme cu roboți, totul e superficial, e tehnic, e rece, rar mai vezi un film cu probleme omenești. Cred că, dacă meseria asta nu o faci cu sufletul, degeaba o faci. Poate că sunt demodată, dar asta e credința mea. Și mai cred că ne naștem acolo unde trebuie. Eu m-am născut în România – așadar, probabil că am menirea să fac ceva aici.

Să vorbim despre iubire…

Din păcate, societatea noastră încurajează goana după bani și sex. Noi am uitat de iubire, nu știm să iubim. Pentru noi, iubirea este posesiune, plăcere și dorință: „Atâta vreme cât îmi aparții, te iubesc. Atâta vreme cât mă pot baza că îmi satisfaci cerințele de orice gen, te voi iubi; dacă nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea“. A iubi cu toată ființa înseamnă să renunți la gelozie, mânie, ură, la dorința de a te amesteca în ce face sau gândește persoana respectivă, la a compara sau judeca, la dorința de a schimba persoana respectivă. Noi nici nu ne ascultăm unii pe alții. În momentul în care o persoană ni se destăinuie, ne gândim deja la ce răspuns sau sfat să-i dăm. Egoul nu ne lasă să ne dăm pe noi la o parte și să încercăm să înțelegem în mod real ce se întâmplă cu oamenii din jurul nostru. Poate că în spatele unei agresivități verbale se află un strigăt disperat de durere. Nu avem disponibilitatea de a citi printre rânduri. De multe ori, în spatele unui om rău se află multă durere. Omul ăla a devenit așa din cauză că i s-a întâmplat ceva grav. Nu mai știm să fim umani. Individualismul ne distruge umanitatea.

Crezi în instituția căsătoriei, într-o vreme în care valorile tradiționale se destramă?

Într-o societate superficială ca a noastră, căsătoria a devenit ceva derizoriu. Dacă ne prefacem că ne iubim, cum să fie căsătoria o legătură profundă? După părerea mea, ar trebui desființată. Nu actul ăla te leagă. Te leagă iubirea. Dar și iubirea este pentru oameni inteligenți!

Articol preluat din revista Femeia de iunie/2014
Autor: Ivana Iancu
Foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus