Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Mariuca Talpes: Sa te bucuri in tot ce faci

Mariuca Talpes: Sa te bucuri in tot ce faci

Aceasta este deviza doamnei Măriuca Talpeş, al cărei nume se leagă, alături de cel al soţului, Florin Talpeş, de realizări precum Bitdefender, Intuitext, Softwin, didactic.ro, olimpiade.ro, suntparinte.ro, viitoriolimpici.ro.

Ascultând-o pe doamna Talpeş povestindu-mi cu pasiune, aproape cu patimă despre munca dumneaei, a soţului şi a echipei, despre matematică, educaţie și dans, am senzaţia că unii oameni trăiesc şi fac într-o viaţă cât alţii în trei. Să vă mai spun că, după o zi de muncă, aceea fiind o vineri, şi după trei ore de interviu, am plecat spre casă mai plină de energie ca niciodată? Da, doamna Talpeş nu este numai un specialist în ceea ce face, ci şi un om care reuşeşte să le transmită celorlalţi din vitalitatea şi pozitivismul său.

Matematică pe pâine

S-a format în anii de comunism, dar asta i-a prins bine: în acele vremuri, în ciuda multor neajunsuri din societate, a fost foarte bine dezvoltat învăţământul în domeniul fizicii, chimiei, matematicii și chiar al informaticii. A urmat Facultatea de Matematică după o pasiune începută în şcoala generală şi după ce tatăl său, minunatul actor Mihai Mereuţă, a sfătuit-o să aleagă o carieră „sigură“, departe de domeniul artistic cel atât de uitat de toţi guvernanţii. „La Institutul de Tehnică de Calcul noi construiam calculatoare independent de cei din afara ţării, fără să ştim unii de alţii. Toată platforma Pipera a fost construită pentru a dezvolta inteligenţa şi se făcea ştiinţă de înaltă clasă.“

Deşi nu exista legislaţia corespunzătoare, iar acasă aveau doi copii gemeni de trei ani, în ianuarie 1990, împreună cu alţi trei colegi, soţii Talpeş şi-au dat demisia şi au pornit pe propriul drum, primul contract fiind obţinut în urma unei acţiuni pe muchie de cuţit: o doamnă din Franţa, deţinătoarea unei firme, avea probleme cu trecerea unui joc de tenis de pe un tip de calculator pe altul – mişcarea rachetei rămânea sacadată. Domnul Florin Talpeş şi un coleg au stat la hotel şi, neavând calculatoare, au lucrat pe hârtie. După două zile, aveau deja soluţia şi aşa au primit primul proiect, pe care l-au lucrat pe un minicalculator împrumutat de un domn din Germania. „A fost un curaj, însă ştiam că aveam ceva de spus şi că puteam să rezolvăm probleme grele. În momentul în care străinii au venit în România şi au văzut că noi nu suntem simpli executanţi, ci le rezolvăm problemele, ba chiar le îmbunătăţim soluţiile, nu le venea să creadă. Săraci fiind, ne considerau şi needucaţi. Iar noi ştiam şi programare, şi să rezolvăm probleme pentru că şcoala românească de matematică era foarte dură. Facultatea de Matematică de la acea vreme era cea mai bună din lume. Congrese pe teme dedicate se ţineau şi în România, iar specialiştii învăţau limba română ca să înţeleagă ce discută între ei matematicienii români. Imediat după ’90, mulţi specialişti au plecat, iar la fiecare din universităţile americane din top 20 sunt români la catedra de matematică. În unele centre de cercetare, există echipe întregi formate din români.

Tot pasiunea pentru matematică şi credinţa că educaţia este soluţia i-au făcut ca de ani mulţi să sprijine lotul naţional de matematică, coordonat de profesorul Radu Gologan, să organizeze şi să finanţeze tabăra de matematică desfăşurată în fiecare vară cu aproape 200 de copii din toată ţara, să contribuie la pregătirea profesorilor şi a elevilor prin materialele digitale create, prin platformele şi informaţiile puse la dispoziţie. „Dincolo de faptul că iubim matematica şi şcoala, ne-am zis că, dacă nu ajutăm noua generaţie, nu ajutăm ţara. Copiii bine pregătiţi vor fi viitorii angajaţi sau antreprenori.

N-ai valoare adăugată decât prin educaţie, cheia este educaţia.“ Iar în această linie, consideră că principala problemă a învăţământului românesc o constituie recunoaşterea statutului profesorului, respectiv pregătirea şi recunoaşterea muncii lui. „Când clasa de profesori este foarte bună, tot învăţământul se revigorează. Matematicianul Andrew Wiles, un geniu cu o modestie ieşită din comun, întrebat fiind în cadrul unei conferinţe cum să facem să le placă tuturor copiilor matematica, a răspuns că trebuie să le placă mai întâi profesorilor. Dacă la zece ani întâlneşti un profesor pasionat, atunci se deschide calea copilului. Oricât de grea va fi o materie, copilul o va iubi dacă îl va iubi pe profesor“, spune doamna Talpeş cu convingere.

Despre leadership, curaj şi recunoştinţă

Cum face un lider să creeze echipa? „Ca lider, spune doamna Talpeş, ai datoria să-i inspiri pe ceilalţi, să creezi starea de bucurie, să dai deoparte supărările personale, să faci ca oamenii să se simtă parte a echipei şi să lucreze cu pasiune și plăcere. Nu ies produse bune dacă nu pui ce ai mai bun din tine, dacă nu râzi, nu glumeşti, nu te gândeşti la cel care va folosi produsul tău. În plus, în primul rând îţi alegi colegii care vor să lucreze cu sufletul, nu pentru o motivaţie financiară, iar pasiunea li se citeşte în ochi în momentul în care vorbesc despre activitatea pe care urmează s-o facă. Trebuie să aibă profunzime, să se gândească profesionist la cel care va utiliza produsul creat, iar noi vorbim de sute de mii de oameni… Pe copil e musai să-l bucuri şi să-l faci să-i placă materia fără a te afla lângă el. Obiectivul este ca, la finalul poveştii, copilul să spună că s-a şi distrat, a şi învăţat.“

Momente de descurajare a avut, dar niciodată nu a vrut să renunţe, deşi au fost clipe grele: „Partenerul francez ne-a abandonat şi a trebuit să facem faţă; căderea dot.com-urilor din SUA ne-a afectat foarte rău, pentru că a doua zi nu ne-au mai dat un ban, ne-au lăsat cu echipe mari de plătit, cu investiţii făcute… Am trecut bine şi peste criza financiară. De fiecare dată am luat-o de la capăt. Dacă eşti constructor, dacă ai bucuria de a construi, găseşti puterea s-o iei mereu de la capăt. Un antreprenor construieşte tot timpul, asta-i viaţa lui.“

Socoteşte că perioada de lipsuri dinainte de ’89 a călit femeile, pentru că ele erau nevoite să asigure hrana de zi cu zi. „De aceea, o să vedeţi că, de fapt, cei mai buni manageri din România sunt femei. Nu întâmplător middle managementul din ţara noastră este dominat de femei, pentru că ele fac paşi mici, chibzuiţi şi nu riscă. De regulă, liderii, cei care riscă, vizionarii, aventuroşii sunt bărbaţi. Şi revin la învăţământ: şcoala nu-i formează pe copii în direcţia practică şi nu le dezvoltă pasiunile.“

Dacă ar fi să mulţumească cuiva, ar fi recunoscătoare mai întâi părinţilor, care i-au iubit şi i-au susţinut necondiţionat pe dumneaei şi pe frate, soţului, cu care construieşte zi de zi, copiilor, bucuria sufletului şi de la care învaţă continuu, apoi echipei şi profesorului care a făcut-o să iubească matematica, dlui Valentin Matrosenco, din păcate decedat. „Era un tânăr revoltat, dar un profesor foarte sever şi ştia să ne ambiţioneze tot timpul. Aşa ne-a învăţat că matematica e frumoasă, dar şi că se face cu muncă: aveam câte o culegere de rezolvat pe vacanţă.

Pledoarie pentru dans

E mândră de tot ce au realizat până acum, e bucuroasă că aproape o treime din învăţători au ales manualele digitale create de Intuitext pentru clasele I şi a II-a, vorbeşte cu însufleţire despre proiecte trecute şi viitoare. O întreb când mai are timp, în iureşul ăsta, să se relaxeze. „Cu cât faci mai multe, cu atât oboseşti mai puţin. Să vă dau un exemplu: aveam 38 de ani, copiii erau încă mici, eram ocupată cu compania, ajungeam frântă de oboseală şi simţeam nevoia să ies un pic, iar un vecin m-a invitat la karate. Acolo, antrenorul mi-a zis să stau nemişcată într-o poziţie, mult timp, iar la un moment dat, simţeam că am cuie în picioare. La sfârşitul orei, l-am întrebat de ce m-a chinuit aşa, iar el mi-a răspuns: «Când nu mai poţi, mai poţi un pic». Şi ăsta e adevărul. În plus, trebuie să combini lucrurile, de aceea noi facem şi sport.“

Are două lucruri în care evadează: dansul şi cântatul la pian şi flaut, de toate apucându-se la maturitate.

„Dansul e o bucurie. Noi am început cu o tânără profesoară din Republica Moldova, în urmă cu 12-13 ani, care făcea ore cu copiii noştri. Profesoara ne-a sugerat să mergem la concursuri. Nu era regulament pentru vârsta noastră. Ne înscriam la concurs, dădeam buletinul şi ne spuneau: «Nu vârsta dumneavoastră, a copilului». «Păi, noi suntem concurenţii».“ În ţară, nu există concursuri pentru vârsta dumnealor, aşa că pot concura doar cu cei mai tineri cu 15-20 de ani. „Mergem la concursuri în străinătate, în România noi fiind singurii seniori 3. În afară de dansurile «ballroom» pe care le perfecţionăm la Academia Mihai Petre, facem dansuri populare cu Larisa Barbu, iar piatra de încercare a fost să învăţăm căluşarii. L-am învăţat în nouă luni. Dansul popular românesc este unul dintre cele mai bogate dansuri tradiţionale în ritmuri. Numai africanii au mai multe decât noi. Dansurile populare sunt cel mai uşor de învăţat pentru noi, românii, pentru că ne-am născut cu ele, ne curg prin vene.“ „Dansul îţi aduce multe lucruri bune: eşti mai atent la celălalt, zâmbeşti mai mult, te bucuri de partener. Dacă nu te înţelegi cu el se vede. E o lecţie de viaţă grozavă, o cură de relaxare şi de bună dispoziţie pe care chiar o meriţi după atâta muncă.“

Articol preluat din ediția de martie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Cătălina Oprea

Sursa foto: Radu Vintilescu


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus