Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Neguțătoarea de visuri

Neguțătoarea de visuri

După ani de experiență ca manager de proiecte în multinaționale, Alina Kasprovschi, 35 de ani, și-a pus întrebarea: „Cui folosește munca mea?“ Răspunsul a purtat un nume: Fundația Comunitară București, pe care a înființat-o în urmă cu trei ani. Prin intermediul ei pune oamenii buni împreună, filantropii cu cei care au nevoie de acte caritabile.

Să ajute oameni, asta-i place. Declicul s-a produs când ea, corporatistă cu state vechi pe-atunci, a „coborât“ din birou pentru a „urca“ o casă, într-un proiect de voluntariat. Apoi a aplicat pentru propriul proiect – acela de a înființa o fundație umanitară – în ultima zi alocată înscrierilor. Era în maternitate când a primit înștiințarea că proiectul ei a fost aprobat, așa încât îi place să spună despre fundația pe care o conduce și despre Toma, băiețelul ei de trei ani, că sunt frați gemeni. Am discutat despre spiritul comunitar, care nu moare, ci doar se transformă, în penumbra unei case legendare – cea în care s-a filmat pelicula Veronica. Nu mi-a mărturisit-o, dar, cumva, casa aceasta îi călăuzește pașii spre notorietate.

Ce făceai înainte de a deveni președintele Fundației Comunitare București?

Am lucrat în agenții multinaționale, unde m-am specializat în marketing, comunicare și relații publice. Am călătorit mult, am lucrat cu o echipă grozavă. Însă pentru mine a fost întotdeauna importantă întrebarea: „La ce folosește munca mea?“ Când nu am mai găsit răspunsul acolo, am început să fac altceva. Definitorie pentru mine a fost prima experiență ca voluntar, atunci când o organizație nonprofit – Habitat for Humanity – m-a invitat să construiesc case pentru oameni săraci. Mi-am dat seama că nimic nu mă bucură mai mult decât să știu că munca mea are un impact direct și imediat asupra vieții altuia. Mi-a fost foarte teamă să plec din corporație, aveam și încă am multe rate de plătit. Am luat decizia mai ușor pentru că am rămas însărcinată și aveam în față o perioadă de doi ani în care stăteam acasă și puteam să mă gândesc ce vreau să fac mai departe.

Cum ai ajuns de la ideea de schimbare la punerea ei în practică?

Mă aflam în prima zi de concediu prenatal, eram acasă și aveam o burtă uriașă. Mă întrebam ce să fac cu timpul pe care îl aveam la dispoziție, am intrat pe un site și am văzut un anunț al unei organizații din Cluj. Căutau grupuri de inițiativă care să pornească o fundație comunitară în diverse orașe din țară. Era ultima zi în care puteam să aplic, așa că am stat toată ziua și am scris la proiect. Mi-am alcătuit chiar și grupul de inițiativă, format din trei oameni, soțul meu, o prietenă foarte bună și sora mea. Se spune că într-un start-up primii investitori sunt cei trei F: friends, family and fools. Ei bine, așa s-a întâmplat și în cazul meu. Mi-am dorit să fiu un punct de legătură pentru oamenii care doreau să facă ceva pentru comunitate și nu știau cum să ajungă la organizațiile sau proiectele care au nevoie de sprijinul lor. O fundație comunitară asta e – un broker de cauze bune.

Cum s-a finalizat până la urmă demersul tău?

Am avut noroc cu micuțul Toma, care a fost de la început foarte liniștit și m-a lăsat să lucrez cât timp am stat cu el acasă. Și n-am avut puțin de lucru! Ca să înființezi o fundație trebuie să strângi 100 de salarii minime pe economie. La vremea aceea asta însuma vreo 70.000 de lei. Primul meu gând de fostă corporatistă a fost să fac un împrumut. Dar soțul m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a amintit că mai avem încă vreo patru credite de plătit. Așa că mi-a venit o idee: ce-ar fi să adun câte 100 de lei de la toate contactele din agenda mea de telefon? Am crezut că voi strânge banii de la cele 600 de persoane din telefonul meu într-o singură după-amiază. Până la urmă, s-a dovedit a fi un proces care a durat un an și jumătate.

Cum vă finanțați?

Nu intrăm deloc în fonduri europene sau structurale, pentru că așa mi se pare logic – dacă suntem o fundație comunitară locală, fondurile ar trebui să vină din finanțări locale și nu de la Bruxelles. Lucrăm cu companii, dar și cu donatori individuali, care dau sume mici de bani, dar sunt mulți. Nu avem foarte multe resurse, nu suntem bogați, dar avem noroc că stăm într-o casă minunată, centrală, iar șederea nu ne costă nimic. E aceeași locație în care își are sediul Fundația Româno-Americană, care sprijină mișcarea de fundații comunitare și finanțează o parte din proiecte – ei sunt cei care ne-au pus la dispoziție sediul și toate celelalte facilități. Mai mult, începând de anul acesta, timp de trei ani, sumele pe care le strângem de la donatori individuali români vor fi dublate:  ideea este să stimulăm românii să doneze, să nu mai așteptăm bani de la străini și de la corporații.

Care este cel mai îndrăzneț proiect pe care îl desfășurați în prezent?

Fără doar și poate, Swimathon, o platformă de înot și de strângere de fonduri pe care noi le oferim altor organizații din București, pentru ca ele să le folosească la implementarea propriilor proiecte, prin participarea la acest eveniment caritabil. Anul trecut am avut peste 500 de persoane, care au donat în medie 80 de lei. Pare o sumă mică, dar, dacă o înmulțești cu 500 de oameni, începe să crească. Swimathon există în România de șase ani și a fost adus în țară și adaptat după modelul britanic de colegii noștri de la Cluj. Anul acesta, evenimentul are loc sâmbătă dimineață, pe 5 iulie, zi în care echipele vor veni și vor înota pentru a susține 30 de cauze. Anul trecut, proiectul care a strâns cele mai multe fonduri a fost cel susținut de compania Provident. Echipa a strâns în jur de 12.000 de lei, bani pe care i-a folosit pentru a schimba mobilierul dintr-un centru de primire pentru copiii străzii. Au strâns mai mult decât se așteptau, așa că au reușit să le ia și aer condiționat, dar și pantofi pentru iarnă. Anul acesta, gazdă ne va fi bazinul olimpic Lia Manoliu, unde există și tribune pentru spectatori și susținători. Ne-am propus să avem proiecte din toate domeniile, care să nu fie în competiție unul cu celălalt, așa că participă de la proiecte dedicate copiilor la cele care susțin cultura, arta, dreptul animalelor, ecologice sau pentru construcții de case.

Ce alte proiecte ați ajutat să se concretizeze? Care îți e cel mai drag?

Prin Fondul Mega Image pentru comunitate – un proiect prin care am avut acces la 100.000 de lei necesari finanțării a zece proiecte din București și Ilfov – am susținut, de exemplu, inițiativa celor de la Bița Color, un atelier în care copii și tineri până în 25 de ani au învățat  să repare și să recondiționeze biciclete. Unii dintre ei au ieșit de la curs cu o meserie învățată.

Care e cea mai mare satisfacție pe care ți-o dă munca ta?

Faptul că-mi răspunde la întrebarea fundamentală despre care vorbeam mai sus: „Cui folosește munca mea?“ Banii pe care îi strângem le dau oamenilor un imbold să poată continua. Să-ți mai dau un exemplu: prin Clubul de Educație Alternativă, un fel de afterschooluri care funcționează în școli, copiii primesc de mâncare, își fac temele și participă la tot felul de activități – sport, artă, fotografie. M-a impresionat povestea unui băiețel de șapte ani din cartierul bucureș-tean Ferentari, care trăia aproape singur – părinții lui erau în închisoare, avea o situație fără ieșire. Într-un astfel de afterschool și-a descoperit pasiunea pentru dans și acum participă la competiții internaționale de street-dance. Cred cu putere că se pot face lucruri mari cu bani puțini.

Știu că oferi și consultanță filantropică.  Asta ce înseamnă mai exact?

Ajutăm oamenii cu ceva mai mulți bani de dat să descopere acele proiecte care au nevoie de sprijinul lor. Poți da 80 de lei și dintr-un impuls, nu e foarte relevant, dar, dacă ai disponibili 10.000 de euro sau mai mult de-atât, trebuie să găsești proiectul care răspunde nevoilor tale personale. La un moment dat, am lucrat cu un cuplu care se căsătorea și voia să doneze toți banii de la nuntă. I-am consiliat, am discutat despre familia lor și așa am aflat că bunicii miresei stăteau undeva, într-un oraș departe de București, și, deși banii nu erau o problemă pentru ei, singurătatea nu le dădea pace. Până la urmă, au finanțat un proiect pentru persoane în vârstă, pe care le-au ajutat să fie mai active, să iasă din casă. Întâmplător, Fundația Principesa Margareta a României avea un astfel de proiect în sertar, pe care însă nu-l finanța nimeni fiindcă nu părea suficient de interesant. Timp de aproape opt luni, mai mulți vârstnici (unii dintre ei nu mai ieșiseră din oraș de peste 20 de ani) au mers în excursii, s-au plimbat cu autobuzul turistic, au fost în vizită la Mogoșoaia ori la Sinaia.

Articol preluat din ediția de iulie 2014 a revistei Femeia.

Text: Adriana Moscu   

Foto: Vlad Stănescu

Machiaj: Loredana Dodiţă   

Coafură: Brigitta Bartha


Lasă un răspuns

Sus