Esti aici
Femeia.ro > Cariera > O viata de om

O viata de om

M-am întrebat de multe ori cum se simte cel care redă viaţa unui om. Puternic, responsabil, mâna dreaptă a lui Dumnezeu?

Au trecut ani de când în Bucureşti, la Maternitatea Giuleşti (Spitalul Panait Sârbu) a avut loc o tragedie de neimaginat: incendiul din salonul de terapie intensivă nou-născuţi. Un coşmar care a fost uitat până la urmă, dar a lăsat o undă de nelinişte. M-am gândit să aflu ce se mai întâmplă acolo, cum și ce se petrece cu bebeluşii, cu vieţile acelea abia înmugurite.

Ochii chiar sunt fereastra sufletului

Nu e numai un clişeu! Intrând în maternitatea atât de mediatizată cu câţiva ani în urmă, am fost plăcut surprinsă de curăţenia, culorile vesele şi zâmbetele împărţite cu dărnicie. La neonatologie, am fost şi mai plăcut surprinsă când am cunoscut-o pe dr. Ioana Roşca, tânără, agilă şi cu nişte ochi albaştri superbi. Voce caldă şi faţă zâmbitoare, şefa secţiei împarte căldură, sfaturi. „Imediat după tragedie, mi-a povestit dr. Roşca, a fost foarte greu. Se poate spune că într-adevăr am renăscut din cenuşă!“ Pe atunci, era pregătită să emigreze în Anglia, avea totul pus la punct. I s-a propus însă postul de şef de secţie, a acceptat şi a început lupta. Acum, oriunde ai întreba, Ioana Roşca e considerată unul dintre cei mai buni, empatici și calzi medici de la noi. Iar Maternitatea Giuleşti a redevenit un loc de încredere:

Drumul nu a fost deloc uşor, această tragedie a reuşit să le insufle oamenilor teamă, nevoia de a fi acoperit de hârtii. Cu multă răbdare şi dragoste, am reuşit să schimb asta. În primele 3-4 luni, mă trezeam în fiecare dimineaţă la 3. Pierdusem mult în greutate. M-am luptat cu birocraţia, cu sistemul, am fost personal în audienţă la Ministerul Sănătăţii pentru a debloca posturi de medici şi asistente şi am întâlnit oameni de bună-credinţă care m-au ajutat – dl dr. Raed Arafat de pildă. Suntem o echipă şi încercăm de la zi la zi să ne depăşim limitele, avem rezultate foarte bune, iar cea mai mare bucurie e atunci când suntem vizitaţi de copiii care au fost foarte grav bolnavi sau suntem sunaţi de mămici care plâng spunând: „Azi, copilul meu împlineşte un an datorită dumneavoastră!“ Ce poate să fie mai înălţător?

Începutul, atât de greu…

Da, începutul vieţii este greu pentru că noi, oamenii, nu prea suntem fericiţi când ieşim la lumină. Începutul Ioanei Roşca în meseria asta a fost ceva mai lin, a venit cumva firesc. „În liceu, mi-a plăcut foarte mult chimia, aş fi vrut să devin profesor, însă sora mea s-a îmbolnăvit şi am suferit atât de mult, încât m-am hotărât să urmez Medicina. Eram încă stagiar când am văzut o emisiune la televizor despre terapia intensivă neonatală. Am fost fascinată şi asta am făcut. Acum, pot spune că mi se potriveşte mănuşă şi, dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face aceeaşi alegere: neonatologia.“ Când am întrebat-o cum e să ai grijă, să ţii în braţe fiinţele acelea atât de mici şi de plăpânde, mi-a răspuns cu ochii strălucind: „Minunat, mai ales când îi readuc la viaţă“.

Da, sunt multe cazuri care au înviat sub ochii noştri. Spun „noştri“ pentru că în terapie intensivă se lucrează numai în echipă (medic-asistent) şi împreună salvăm vieţi de copii. Mi-aduc aminte o noapte foarte grea, afară ploua, iar în terapie aveam un copil de 700 g în stare foarte gravă, intubat şi ventilat mecanic. Ne-am luptat până la 6 dimineaţa ca să trăiască. Am crezut că-l pierd, însă, după câteva zile de ventilaţie, şi-a revenit, iar acum are doi ani şi e foarte bine. Alt caz impresionant a fost un băieţel care se născuse cu 950 g, fiind, tot aşa, foarte grav bolnav la naştere. Până la urmă, a ajuns la 1.900 g, dar a făcut insuficienţă renală, aşa că am fost nevoiţi să-i facem dializă renală la noi în spital, în colaborare cu alte două spitale. Am reuşit, iar copilul este foarte bine în acest moment. A fost prima dializă dintr-o maternitate! În terapie intensivă, sunt momente în care trebuie să ai prezenţă de spirit, simţ clinic şi mult curaj, altfel nu poţi salva vieţi.

Mâna dreaptă a lui Dumnezeu

Din poveste în poveste, Ioana Roşca vorbeşte, cu ochi senini, şi de Dumnezeu, de credinţă. „Noi dăm şanse la viaţă tuturor copiilor, însă Dumnezeu decide“, spune ea. Altfel, cum ar putea să le spună părinţilor dacă bebeluşul va trăi sau nu? Sunt momente foarte grele, mai ales când copiii sunt din cale-afară de micuţi. S-a întâmplat să aibă loc o naştere la 25 de săptămâni (bebe avea doar 600 g), dar cineva acolo sus l-a iubit, iar copilul a trăit. Însă medicii numai după 50 de zile au putut să le spună părinţilor că bebelușul lor va trăi.

Da, cred într-o forţă divină care e cu mine în fiecare clipă. Am trecut prin momente foarte grele şi numai Dumnezeu m-a ajutat să le depăşesc. Profesia de medic e nobilă, lucrăm cu oameni, iar chipul lui Hristos există în fiecare om. Iată ce frumos e să-L întâlneşti pe Hristos zilnic!

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.30/31.07.2014

Autor:  Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus