Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Printesele ghetii

Printesele ghetii

 

Echilibru pe o muchie

Părinţii Mariei au fost sportivi de performanţă – nataţie, baschet şi handbal. Din dorinţa lor de a avea un continuator al sportului de performanţă în familie, au înscris-o la multe sporturi – înot, balet, gimnastică. Contactul Mariei cu patinajul artistic a început dintr-o problemă de sănătate. A suferit de bronşită acută la vârsta de doi ani şi ceva, iar doctorii i-au sfătuit părinţii să o dea la un sport de iarnă, ca să se călească cu ajutorul frigului. Şansa a făcut ca, în timp ce patina, Maria să întâlnească un antrenor care a văzut în ea un viitor măreţ. Aşa a început drumul ei în complexul sport artistic.

„Îţi trebuie curaj, nervi de oţel şi pasiune reală vizavi de sportul ăsta, dacă vrei într-adevăr să-l practici. Antrenamentele tehnice pe gheaţă sunt doar o parte a acestui sport. Pe lângă asta, ca să performezi, trebuie să faci balet, coregrafie, dans, gimnastică, sală de forţă şi sport de rezistenţă. Nu este deloc uşor“, povesteşte Maria. „De asemenea, trebuie să patinezi pe o singură muchie, chiar dacă patina are două. În patinajul artistic de performanţă, nu există niciodată două muchii, ceea ce înseamnă că trebuie să stăpâneşti foarte bine mobilitatea şi echilibrul propriului corp. Întotdeauna eşti pe o lamă de cuţit“, adaugă ea.

Dintre toate sporturile şi activităţile pe care Maria le-a practicat de-a lungul vremii, patinajul a fost cel cu care s-a simţit mereu bine, în el şi-a găsit menirea. „Atunci când execuţi un program artistic pe gheaţă, ai libertatea de a face şi de a exprima tot ceea ce vrei, tot ce simţi şi tot ce trăieşti în acele momente. După mine, nu există sport în care să poţi exprima atât de mult din fiinţa ta“, îmi explică ea, cu privirea plină de pasiune.

Privind către fetiţele de lângă noi de pe gheaţă, care se chinuiesc să facă piruete simple şi au priviri serioase, mi-e greu să înţeleg dragostea Mariei pentru acest sport dur. Aşa că o rog să-mi povestească mai multe.

Sacrificiile performanţei

Înflăcărată, Maria recunoaşte că a vrut să renunţe de mii de ori la acest stil de viaţă, mai ales după antrenamentele în care s-a lovit şi a ajuns acasă plângând de durere. Însă ceva adânc în inima ei bătea numai pentru patinoar. Poate magia momentelor în care executa perfect un program şi era aplaudată de mii de fani, poate medaliile ce-i sclipeau la piept pe podiumuri, poate pura senzaţie de a dansa pe o lamă de cuţit. Cine ştie? Cert este că a sacrificat multe pentru pasiunea ei şi încă nu e gata să părăsească acest sport, cu toate că participă mult mai rar la competiţii decât înainte. 

„Sunt operată la genunchi din cauza unei rupturi de menisc şi încrucişări de ligamente. Am probleme cu spatele şi cu articulaţiile. Sunt lucruri care te fac să te gândeşti de multe ori de ce mai merită să continui meseria asta. Pentru mine, a meritat mereu. Am concurat la nivel internaţional cu alţi profesionişti, am călătorit în zeci de ţări. Mi-am făcut prieteni peste tot în lume şi trăiesc într-un alt mediu, cu valori diferite, ambiţii puternice şi principii temeinice. Nu am avut o copilărie normală, cu ieşiri împreună cu prietenii, joacă prin parcuri şi leneveală, însă recunoaşterea pe care am primit-o la concursuri ulterior muncii, cu aplauze, fani, autografe, compensează aceste lipsuri“, punctează Maria. De altfel, întregul ei univers este format din oameni care fac sport. Familia ei, iubitul ei, prietenii ei. Toţi sportivi, mai mult sau mai puţin performanţi, care se înţeleg şi empatizează unii cu alţii, astfel încât ea nu a trebuit niciodată să simtă presiunile impuse de viaţa socială cotidiană.

 

 

La cei 25 de ani pe care îi are, Maria e considerată deja o patinatoare bătrână, chiar dacă există patinatori care performează la 35 de ani, dar nu în România. Ea a reuşit să exceleze mai mulţi ani, pentru că a ajuns în lotul naţional român, care i-a permis să meargă în ţări precum Elveţia pentru a se antrena, fiindcă în capitala noastră există un singur patinoar de dimensiunile necesare, găzduit în incinta unei clădiri care, din păcate, „cade“ pe sportivi. De asemenea, patinajul artistic nu este un sport ieftin. Patinele pot costa şi 2.000 de euro. 

„Eu am avut noroc cu părinţi sportivi de performanţă care au fost dispuşi să facă sacrificii şi împrumuturi bancare pentru a mă susţine în demersul meu, dar sunt mulţi copii talentaţi care nu-şi permit să continue, astfel încât abandonează devreme. De-asta nici nu avem sportivi olimpici. Statul nu ne susţine cu nimic. Tot greul cade pe părinţi“, îmi explică, amar, Maria.

Următorul vis

Bucuria de a fi „patinatorul absolut“ este surclasată numai de bucuria de a avea copii antrenaţi de tine care ajung pe podium. „Când am început să antrenez copii, am zis că am să revoluţionez acest sport, că am să duc România la alt nivel. Bineînţeles, au fost şi sunt nenumărate obstacole. Au fost multe momente, şi în acest capitol al vieţii mele, când am zis că vreau să renunţ, pentru că e foarte stresant să lucrezi cu copiii, dar, după ce primele fetiţe antrenate de mine au urcat pe podium, am plâns vreo jumătate de oră. Râdeau de mine, însă nu mă puteam abţine. Eram copleşită de mândrie că munca depusă cu ele nu a fost în van. Aşa că am continuat să antrenez şi nu cred că am să renunţ prea curând“, mărturiseşte ea, cu zâmbetul pe buze. Visul ei prezent este să împrospăteze acest sport, să schimbe ceva în mentalitatea vizavi de patinajul artistic, motiv pentru care fetele ei ocupă numai locuri fruntaşe în concursuri şi campionate. 

Dar ce se întâmplă când treci de 30-40 de ani în acest sport? Fiindcă Maria nu poate să povestească mai departe, atenţia îmi este îndreptată către o altă femeie de pe patinoar. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului, o fostă stea a patinajului artistic românesc.

O lady a patinajului artistic

Următorul tablou al acestei cariere, şi poate ultimul, este cel în care, după ani întregi de antrenare a tinerilor, fete şi băieţi ce iubesc acest sport, ajungi cu unul sau una dintre aceştia la Jocurile Olimpice. În prezent, asta este ţinta doamnei Codruţa Moiseanu, campioană balcanică la Atena în 1990, şi a doua patinatoare din lume (după Surya Bonaly) care a realizat în demonstraţii de patinaj saltul pe spate. Este şi fondatoarea clubului sportiv „Star“ din Bucureşti şi antrenoare a zeci de copii cu palmaresuri pline de medalii şi participări la concursuri naţionale şi internaţionale.

 

 

Decizia de a deveni antrenoare a fost forţată de împrejurări în cazul Codruţei. Antrenorul ei murise, iar ea nu a găsit nici un alt antrenor competent, însă nu a vrut să iasă din sfera patinajului artistic. Astfel a devenit antrenoare, iar ambiţiile ei s-au scurs în munca elevilor ei. „Lucrul alături de copii presupune multă răbdare, capacitatea de a comunica bine cu ei, de a transforma efortul fizic în plăcerea de a învinge. Trebuie să iubeşti cu adevărat patinajul, să te dedici în totalitate lui şi să fii creativ în acelaşi timp“, ne mărturiseşte Codruţa. 

Acest ultim aspect este curios, întrucât acest sport a devenit creativ după multe decenii de scepticism, el fiind iniţial doar o activitate englezească masculină (1772), în care se desenau „figuri“ pe gheaţă în formă de cercuri şi opturi. Creativitatea a intrat pe gheaţă abia în 1864, când un american, Jackson Haines, a prezentat un program cu „figuri“ diverse pe fundal muzical. Cunoscătorii au fost foarte reticenţi faţă de inovaţiile acestui Haines, care a îndrăznit să viseze. Abia în 1892, când a luat fiinţă International Skating Union (ISU), şi astăzi forul conducător în patinajul artistic, a apărut patinajul pe gheaţă cum îl ştim noi.

Sport uitat de autorităţi

Viaţa patinatorului, aşa cum am arătat mai sus, are limite clare şi ferme. Nu poţi să le ai pe toate decât dacă renunţi din ce în ce mai mult la a fi activ în acest sport. Codruţa a trebuit să devină antrenoare, dar a reuşit să obţină ceva mult mai important: o familie. Din punctul ei de vedere, „când  practici sportul pe care îl îndrăgeşti, reuşeşti să limitezi tot ceea ce este în afara lui, să obţii satisfacţii doar de pe urma realizărilor sportive“. Apoi, viaţa merge mai departe şi apar alte piedici, care nu mai ţin de propria persoană.

Codruţa Moiseanu poate vorbi în numele patinajului artistic din ţară (ea însăşi e un fost lider al lui) şi, trecând peste complexitatea şi frumuseţea acestei cariere, îmi explică de ce România aproape nici nu există în Jocurile Olimpice. „În ţara noastră, patinajul este unul din sporturile uitate de autorităţi, nimeni nu-şi mai îndreaptă atenţia spre dezvoltarea lui prin construirea unui patinoar care să funcţioneze pe toată durata anului. În numeroase ţări, există în fiecare oraş mai multe patinoare, care le oferă copiilor posibilitatea de a practica acest sport pe toată durata anului, dar la noi în ţară sunt doar cinci patinoare, care funcţionează cu întrerupere în perioada verii“, adaugă Codruţa. Chiar dacă sunt numai cinci, nu se poate spune că sunt în stare funcţională. De pildă, singurul din Bucureşti, „Mihail Flamaropol“, rareori are apă şi lumină, clădirea e avariată, iar toaletele sunt închise cu lacăte.

Cu toate acestea, antrenorii au găsit soluţia de a închiria patinoarele din malluri, ca micuţii patinatori să se antreneze în condiţii cât de cât decente. Codruţa visează să aibă un patinator antrenat de ea la Jocurile Olimpice şi munceşte cot la cot cu elevii ei pentru asta, astfel încât fetiţa ei să poată fi în continuare mândră de strădaniile ei, iar într-o bună zi, poate, să-i urmeze exemplul.

 

La Jocurile Olimpice de iarnă, când se difuzează competiţiile de patinaj artistic, auzim comentatorii pronunţând, clar şi răspicat, nume precum Axel, Salchow, Rittberger, Lutz – denumirile săriturilor executate de către patinatori. Oameni ambiţioşi au dat nume demonstraţiilor de măiestrie şi graţie pe care ni le oferă azi patinatorii şi patinatoarele de performanţă. Printre femeile ce dau suflet cu dansul lor luciului de gheaţă, găsim şi trei românce frumoase, talentate, cu visuri mari.

Noua generaţie

O graţioasă liceană pe nume Rjenovschi Raisa Andreea activează şi excelează în patinaj de la vârsta de opt ani. Lumea ei se învârte în jurul acestui sport, dar este condimentată de fricile legate de bacalaureat şi de pasiunile legate de muzică şi actorie. De zece ani, Raisa activează în patinaj, ocupând diverse locuri fruntaşe la Campionatul Naţional, la Cupa României, care se desfăşoara anual, şi la competiţii internaţionale precum Golden Bear (Croaţia), Santa Claus (Budapesta), Crystal Skate (Braşov), la două Grand Prix-uri de Juniori şi la Campionatul Mondial de juniori.

Înainte să-şi înceapă antrenamentul zilnic, alături de antrenoare şi de celelalte colege mai mici, Raisa îşi ia un răgaz să-mi creioneze un autoportret. „O zi din viaţa mea este în general destul de plină. De când eram mică mi-am împărţit timpul între şcoală, antrenamente şi lecţii. Este dificil, pentru că oricine îşi doreşte să se mai distreze, iar la noi, sportivii de performanţă, distracţia este foarte limitată. În acelaşi timp, consider că acest program ne educă, ne face să fim mai responsabili“, subliniază Raisa. Atitudinea ei matură poate fi considerată o consecinţă naturală a unei vieţi clădite numai pe disciplină şi perseverenţă, însă lucrurile au evoluat astfel şi datorită liberului ei arbitru.

Ea ar fi trebuit să fie o gimnastă ritmică de performanţă, dar soarta a pus-o să aleagă de la o vârstă fragedă între ceea ce practica deja, la opt ani şi jumătate, şi opţiunea de a fi patinatoare artistică, propusă de antrenoarea ei de atunci. Raisa a ales patinajul ca să rămână alături de antrenoarea ei, pe care o îndrăgea foarte tare. Altfel, ar fi trebuit să se ducă la o altă profesoară. Deşi nu voia neapărat să facă patinaj, acest sport a „prins-o“ pe parcurs. I se părea foarte distractiv să execute ceea ce învăţase şi să tot execute, până ce o oprea antrenoarea şi îi confirma că a înţeles mişcarea.

Anii au trecut şi tot efortul ei a fost încoronat în urmă cu doi ani, când a participat la Campionatul Mondial de juniori de la Minsk (Belarus). Desigur, nu a ajuns uşor aici, dar a trecut peste eşecuri cu eleganţa internalizată din patinaj. 

Modele de urmat

Pentru cei de vârsta ei, tot ce face Raisa pare extrem de greu. Ea este considerată de către toţi cei din jur un model de urmat fiindcă are rezultate excepţionale atât la şcoală, cât şi în sport. Părinţii sunt deosebit de mândri de ea, iar prietenii se întreabă cum poate să le facă pe toate. Ea doar le face. Şi are planuri mari.

„Persoanele pe care le admir eu sunt Carolina Kostner, Stéphane Lambiel, Javier Fernández şi Yu-Na Kim. Din punctul meu de vedere, ei sunt nişte modele demne de urmat, oricine din acest sport aspiră să atingă performanţa la care au ajuns aceştia. De ceva timp, mă gândesc ca, după terminarea facultăţii, să intru într-o companie internaţională de spectacole pe gheaţă, pentru a mă ajuta atât în experienţa personală, cât şi în cea profesională“, adaugă ea. Văzând-o pe gheaţă, nu poţi decât s-o crezi pe cuvânt şi s-o admiri.

După ce am încheiat conversaţia cu Raisa, privirea mi-a fost atrasă de o femeie de pe patinoar înconjurată de câteva fetiţe. O tânără cu ochi mari căprui şi păr lung blond, care priveşte sever două fetiţe până în şapte ani. Tânăra le vorbeşte ferm şi răspicat cum să execute corect mişcarea, dar fetiţele au probleme. Una dintre ele cade pe gheaţă şi, cu privirea înlăcrimată, se uită spre femeie căutând o vorbă de consolare sau poate chiar o îmbrăţişare. Nu primeşte nimic. Vizibil tristă, fetiţa ascultă din nou indicaţiile tinerei femei şi începe din nou să execute mişcarea. Iar şi iar, până când, într-un final, îi iese. Expresia reuşitei de pe faţa fetiţei este indescriptibilă, în timp ce tânăra îi zâmbeşte mulţumită. 

Femeia, care glisează pe gheaţă de parcă s-ar fi născut pe ea, este antrenoarea. Lucrează cu astfel de fetiţe de ani întregi şi chiar din primul an al acestei etape din carieră  a avut fetiţe premiate la diverse competiţii naţionale. O cheamă Maria Balea şi este multiplă campioană naţională la patinaj artistic. Patinează de la trei ani şi primul premiu întâi l-a câştigat după numai doi. Este şi antrenoarea Raisei, iar de la ea aflu mult mai multe despre această carieră cu termen limită.

 


Lasă un răspuns

Sus