Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Profesie > Firul Ariadnei? Nu, al Lidiei!

Firul Ariadnei? Nu, al Lidiei!

Într-o dimineaţă însorită şi friguroasă, cum le stă bine dimineţilor de sfârşit de februarie din Bucureşti, am intrat în inima Muzeului Ţăranului Român. Pe-acolo unde nu intri în toate zilele. Ca-ntr-un labirint, căutând firul Ariadnei.

Când coridoarele tehnice s-au sfârşit, am ajuns într-o sală explodând de lumină, filtrată de culorile lânurilor şi tiparelor, papiotelor şi maramelor, cutiilor cu aţe şi celor cu mărţişoare. Un fel de ţară a ţesăturilor şi împletiturilor, a cărei regină m-a întâmpinat cu un zâmbet larg, ie cu cusături albastre şi mâini frumoase cu degete pe care le bănuieşti a fi dibace. Lidia Stareş, artist plastic şi profesor de cusătură, o doamnă îmbrăcată în costum popular de parcă ar fi vestimentația ei de zi cu zi, m-a poftit să iau loc într-un fel de jilţ cu picioare sculptate, cu pernă comodă cusută în musculiţe, mi-a oferit un ceai şi mai apoi multe poveşti. Atât de frumoase, că lumina a avut timp să se schimbe de mai multe ori.

De ce războiul de ţesut

Pentru că ţesutul, de la Arahne şi Penelopa încoace, e fascinant. De la cromatică la imagini, de la mirosul lânii la firele care urzesc deopotrivă flori şi poveşti. Lidia Stareş a învăţat să ţeasă dintr-o întâmplare, dar cu vremea a ajuns să facă artă din asta. Astăzi, se străduieşte să înveţe copiii, fete şi băieţi în egală măsură, meşteşugul şi arta urzitului şi suveicii. „Din păcate, nu prea vin decât vara. Şi nu pentru că nu le-ar plăcea, dar au şcoală multă, părinţii n-au timp“, spune cu tristeţe de câteva ori în timpul conversaţiei noastre. „Firea mea, mai spune Lidia Stareş, se împacă şi se simte lămurită numai când lucrează cu firele.“

De ce costumul popular

„Am mai multe, autentice, spune mândră. Dar eu nu vreau să cad în arhaic, nici vorbă de asta! Şi, culmea, sunt, cum se spune, un copil al asfaltului. Sunt născută și crescută în Bucureşti, îmi plac forfota şi culorile oraşului, n-aş da oraşul pe veşnicia de la sat nici acum, la vârsta asta. Dar costumul, ţesătura, culorile, eleganţa costumului nostru popular merită să stea la oraş. Mi se întâmplă de multe ori să amestec lucrurile, adică zonele: să combin o ie din Muntenia cu o fotă din Bucovina şi, poate, cu un pulover tricotat ca la Bucureşti. Dar asta, cum spuneam, fiindcă nu vreau să mă duc eu spre arhaic, vreau să aduc arhaicul în lumea modernă, să-l asortez mileniului ăstuia.“

De ce profesoară

Nu numai profesoară, ci şi restaurator, iar înainte de toate, artist. Toate lucrurile bune se întâmplă în sala aceea cu arcade şi multă lumină de la Muzeul Ţăranului Român, în care Lidia Stareş încearcă să transmită celor mici şi mari, elevilor, dar şi studenţilor ei frumuseţea ce se poate isca dintr-un fir de lână. Pentru că, dacă grecii au cea mai vestită ţesătoare în legendele lor, pe Arachne, a cărei măiestrie a fost recunoscută de însăşi rivala Atena, zeița care a transformat-o în păianjen, românii au, la rândul lor, fel de fel de poveşti şi legende cu ţesătoare. Cele mai importante rămânând totuşi ursitoarele, cele care urzesec cele mai gingaşe fire – ale vieţii.

De ce mărţişoare

Tocmai din pricina firelor vieţii, cele două fire răsucite adunând în ele – roş-alb, negru cu alb sau chiar roşu cu verde – tot universul: bine şi rău, viaţă şi moarte, femeie şi bărbat, noapte şi zi. A fost mărţişorul tradiţional unul dintre cele mai frumoase proiecte ale Lidiei Stareş, pentru care a învăţat soiurile de lână de pe la noi, a fost până în Bucovina, unde a învăţat să toarcă şi să vopsească lâna, de la Domnica şi Veronica, a căutat disperată un darac şi a găsit un moş cam ghiuj, dar tare priceput undeva pe drumul Giurgiului, a făcut fire şi canafi şi, asemenea femeilor la şezătoare, când încep posturile mari, a migălit mărţişoare din lână albă de ţurcană şi lână roşie vopsită în zeamă de sfeclă. Funia vieţii, cum se numeşte mărţişorul, a luat viaţă în câteva luni, aşa cum se întâmpla cu o sută de ani în urmă.

Penelopa

Cea mai mare dorinţă a Lidiei Stareş este să aibă nu un război precum cele din Aubusson, ci un gherghef ca al Penelopei, pentru că aşa ar avea sub ochi cusătura care, nu-i aşa, nu se aşază natural pe rotund, cum sunt gherghefurile noastre, ci pe rectangular. Penelopa stătea în picioare la gherghef, construit ca un stativ de partituri.

Citește și:

Alice Andrusca: Gustul dulce de pe Riviera

Fabrica de indeplinit dorinte

Daruirea conteaza 100%

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.8/26.02.2015
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus