Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Profesie > Viața la înălțime: Cristina Toader urează zboruri line tuturor!

Viața la înălțime: Cristina Toader urează zboruri line tuturor!

Mereu la patru ace și cu zâmbetul pe buze, extrem de bine pregătite, cu experiențe trăite de jur împrejurul lumii, stewardesele par să ducă o viață de invidiat, la care multe dintre tinere râvnesc.

Au ajuns în locuri la care mulți nici nu visează sau despre care nu știu unde se află pe hartă, au interacționat cu oameni de diverse naționalități și au învățat de la ei, s-au ambiționat și s-au autoeducat să răspundă cu zâmbetul pe buze oricărei provocări. Dar meseria de stewardesă nu e doar lapte și miere. În spatele tuturor acestor lucruri minunate stau sacrificii: multă muncă, oboseală, clienți dificili, depărtarea față de oamenii dragi, turbulențe și situații-limită la 10.000 de metri altitudine.

Grație unui context potrivit, Cristina a făcut la un moment dat pasul la care râvnea de-o viață: să se prezinte la un interviu de angajare ca stewardesă. După ce lucrurile au mers ca pe roate și a zburat 3.500 de ore pentru două companii aeriene, s-a întors la vechea ei pasiune, televiziunea. Și, cum avea o experiență uluitoare, a decis să devină trainer și să lanseze un site, cumajungistewardesa.ro, care a devenit punctul de reper pentru toate tinerele care vor să aibă o viață la înălțime.

De unde pasiunea pentru aviație?

La nouă ani, am zburat pentru prima oară cu avionul. Zborul din 1995 avea să îmi schimbe destinul. Mi-a plăcut să zbor, să fiu la înălțime, să călătoresc. Așa că am spus mereu că am să o fac atunci când „mă fac mare”.

Cum te-ai decis să devii stewardesă?

Anii au trecut, am crescut, însă visul de a călători a rămas ascuns în sufletul meu. Am urmat Facultatea de Jurnalism, iar când am dat cu „nasul” de televiziune, microbul nu m-a lăsat să îmi continui visul de a vedea lumea. Am învățat ce înseamnă presă și tocmai când începeau să se așeze lucrurile, ceva s-a întâmplat… instabilitatea economică. Noroc cu criza! Trebuia să încerc să mă reprofilez sau să îmi iau un al doilea job. Și iată-mă, deci, la primul meu interviu de angajare la o companie aviatică. Wizz Air făcea angajări, fără să ai nevoie de studii în domeniu. A fost cea mai grea zi din viața mea: 13 ore de interviu și stres cât pentru o viață. A fost cu noroc din prima, semn că acesta trebuia să fie drumul meu.

De ce Wizz Air, apoi de ce Emirates?

Wizz Air oferă gratuit cursurile de obținere a licenței de zbor, are un mediu de lucru format din oameni tineri, iar avioanele sunt noi. Apoi, zbori mereu dus-întors astfel că ajungi mereu acasă după maximum 14-15 ore. Dar viața de stewardesă înseamnă mai mult de atât. După un an și jumătate și 1400 de ore de zbor la Wizz Air, am ales cea mai cunoscută companie din lume. Am aplicat pentru un job de stewardesă Emirates. Și, la doar 2 luni după interviul de angajare, mi-am împachetat viața în 2 valize și m-am mutat în Dubai. Nu regret nicio secundă decizia luată, fiindcă sunt un alt om astăzi. Chiar dacă viața de stewardesă nu e numai lapte și miere, iar oboseala, zborurile lungi și pasagerii dificili creează uneori probleme, când tragi linie, ești pe plus.

Care au fost cele mai mari satisfacții pe care ți le-a oferit această meserie?

Cu siguranță, călătoriile. În 2 ani, cât am zburat la Emirates, am avut șansa să vizitez 80 de destinații din întreaga lume. Astăzi îmi beam cafeaua la Paris, peste o săptămână mă vedeam cu colega de liceu din Los Angeles iar peste încă 3 zile vedeam pentru prima oară cum arată cangurii, în Australia.

Ai avut incidente în aer? Ne poți povesti?

Când visezi să ajungi stewardesă, iei în calcul doar părțile bune: orașele și insulele exotice în care vei ajunge, oamenii pe care îi vei cunoaște, salariul bun și toate facilitățile pe care acest job ți le oferă. Și totuși, accidente se întâmplă. Avioanele cad, problemele apar, iar greșelile sunt umane.

Da, la Wizz am avut 2 momente de cumpănă. Zburam de un an când am înțeles pe propria-mi piele ce înseamnă o urgență în aviație. Părea un zbor normal București-Milano, cu avionul plin – 157 de pasageri. Când avionul a început să ruleze pe pistă, eu mă aflam în spatele cabinei. Deodată, au început să se audă semnale sonore. Întâi unu, apoi două, apoi 20. Pasagerii, îngroziți, se buluciseră în partea stângă a avionului, la ieșirea de urgență, și se uitau pe geam. În timpul decolării, o bucată mare s-a desprins din motorul stâng și a căzut pe pistă. O altă bucată a căzut peste o casă în momentul în care ne-am ridicat de la sol. Căpitanul a decis să aterizeze de urgență. Acele câteva minute până când am ajuns la sol au fost definitorii: mi-au trecut prin minte toate scenariile posibile și imposibile, însă, ca la orice aterizare și decolare, trebuia să revizuim, în gând, evacuarea de urgență. Am aterizat repede și două mașini de pompieri și două ambulanțe ne-au escortat până la locul de parcare. Când am coborât din avion, am văzut motorul avionului. Zeci de fire atârnând, bucăți de fuselaj lipsă și multă agitație în jur. Când treci printr-o aterizare de urgență, te gândești serios dacă ești făcut pentru acest job. Niciodată nu știi ce te poate aștepta când pleci, niciodată nu știi dacă mai ajungi acasă, după un zbor.

Cum arătau vacanțele tale?

Mă număr printre puținii însoțitori de bord care în zilele de vacanță alegea să vină în România. Dacă 11 luni pe an vizitam întreaga lume, în concediu întotdeauna alegeam să vin la familie și prieteni. Îmi era foarte dor de București, de prietenii vechi cu care puteam povesti ore în șir, de gustul mâncărurilor de acasă, fiindcă nimic nu se compară cu ciorba făcută de mama. Odihna adevărată, mai ales cea mentală, o aveam în România.

Ce te-a făcut să renunți la viața „în aer”?

Am avut o carieră de zbor fără niciun raport sau plângere de la vreun pasager sau coleg. Ceea ce, fără să mă laud, înseamnă mult, mai ales că viaţa în Orient nu este la fel ca aceea din România. Însă am început să mă simt singură. Și, deşi e poate cea mai grea decizie pe care am luat-o până acum, m-am hotărât să renunț la călătorii şi să vin acasă. Deşi sună ciudat, a trebuit să zbor mii de mile ca să mă bucur de ceea ce am astăzi la doar un pas de mine.

De unde a pornit dorința și apoi un site pentru a-i ajuta și pe ceilalți?

Când am ales să mă întorc în România, nu mai vroiam să aud de zbor. Apăsasem butonul SHUT DOWN şi credeam că va rămâne aşa. Reveneam la televiziune şi știam că fac ceea ce îmi doresc. Cu doar 2 săptămâni înainte să revin definitiv în țară, l-am întâlnit pe cel care mi-a devenit între timp şi soț, Mihai. Acel cineva care a fost alături de mine în drumul greu de întoarcere şi regăsire şi care, fascinat fiind de zbor, avioane şi călătorii, a descusut încet-încet tot ceea ce promisesem să păstrez închis, fără să îmi mai amintesc vreodată. Și iată că, la doar 2 luni de la revenirea mea acasă, începeam din nou să vorbesc despre secretele meseriei de stewardesă. Și, cum proiectele frumoase se nasc atunci când te aștepți mai puțin, îmi amintesc şi acum seara ploioasă de noiembrie în care, stând de vorbă la o bere în Centrul Vechi, Mihai şi cu mine am început să discutăm despre Cum Ajungi Stewardesă şi despre cum putem să îi ajutăm pe cei care îşi doresc o carieră în aviație şi nu știu de unde să înceapă. Am început să consiliez câțiva prieteni, care au fost primii „cursanți” care “şi-au primit aripile” şi acum lucrează la Qatar, Etihad sau Wizz Air.  Și-am văzut că știm ce facem. Aşa că ne-am adunat prietenii din aviație, am făcut un brainstorming şi a apărut site-ul „Cum Ajungi Stewardesă”, proiectul care a adunat actualii şi foștii însoțitori de bord la un loc şi le-a oferit şansa de a spune ce cred şi ce simt.

Bănuiai că site-ul tău va căpăta o asemenea amploare?

Nu a fost uşor deloc. Dar astăzi pot afirma sus şi tare că sunt tare mândră de ceea ce am realizat. Recunosc, nu mă așteptam să aibă o asemenea amploare şi să devină atât de cunoscut, într-un timp foarte scurt. Încheierea articolelor mele se face mereu cu… “Zboruri line!” De ce? Asta îmi ura mereu tatăl meu, înainte să plec la zbor! Rubrica Jurnal de călătorie? Nu vreau ca, în timp, să uit ceva din aventurile mele, aşa că acum e momentul să le aştern pe hârtie. Cursurile de pregătire? Nu sunt o afacere. Sunt însă ocazia de care aveam nevoie pentru a-i întâlni pe cei care îşi doresc să zboare şi de a trăi împreună emoțiile interviului! Totul la acest proiect e personal. „Cum Ajungi Stewardesă” e proiectul care „m-a salvat” și m-a învățat să apreciez toate experiențele trecute.

Ce sfat ai pentru tinerele care vor să ajungă stewardese?

Poate că nu o să le iasă din prima, însă dacă îşi doresc cu adevărat acest job, dacă îşi doresc cu adevărat să zboare, să vadă lumea şi să cunoască oameni noi, o să vină şi ziua potrivită pentru ei. Te încadrezi în condițiile eliminatorii ale jobului? Cu zâmbet, încredere, diplomație şi perseverență, poți obține acest job!

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de ianuarie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Corina Matei
Foto: arhiva personală

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus