Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Toti copiii Ionelei

Toti copiii Ionelei

 

Umanitate înainte de toate

Ionela şi-a început colaborarea cu Asociaţia Umanitate în 2009, când a încercat să-l ajute pe Ştefănuţ, un îngeraş cu bucle blonde şi privire albastră care avea nevoie de  foarte mulţi bani pentru un transplant de măduvă: nu mai puţin de 170.000 de euro. În dorinţa de a-i  face cunoscută povestea, trimitea mesaje pe messenger. A fost momentul în care o prietenă a pus-o în legătură cu vicepreşedintele asociaţiei. Cum sunt colegii ei voluntari? „Vai, sunt extraordinari, inimoşi, frumoşi! Provenim din medii diferite, sunt chiar şi moldoveni de peste Prut, dar, atunci când ne unim pentru o cauză sau mai multe, formăm o superechipă şi muncim cu zâmbetul pe buze! Râdem cu gura până la urechi, ne bucurăm şi ajutăm în acelaşi timp. S-au legat prietenii trainice prin intermediul Asociaţiei Umanitate“, îmi spune Ionela dintr-o suflare. Următorul mare proiect al asociaţiei este – nici mai mult, nici mai puţin –  construirea unei case. „Povestea acesteia a început cu doi ani în urmă, când, în timpul unei vizite la un centru de copii, un copil cu mâna în ghips l-a rugat pe unul dintre voluntarii noştri să-l ajute să construiască o casă din cuburi colorate. Voia un loc din care să nu mai plece. Mai fusese în câteva centre. De fiecare dată îşi făcea prieteni, dar, peste un timp, ori el, ori amicii lui erau mutaţi. El voia un loc în care să se joace, să înveţe, să mănânce şi să doarmă liniştit. Iar dimineaţa să-i găsească pe toţi prietenii alături. Visul copilului cu mâna în ghips a devenit visul nostru. Cărămidă cu cărămidă, casa noastră se va construi. Deocamdată, avem terenul şi planul casei. Din primăvara anului 2014, începem cu gardul, canalizarea, curentul electric, temelia. Avem încredere în noi, în puterile noastre, în umanitate“, se arată pe pagina de Facebook a asociaţiei.

„Mi-a fost greu fără o mamă, nu fără ea“

Acum, familia lui Cotzo nu mai e formată doar dintr-un frate şi un tată. Are nenumăraţi prieteni de toate vârstele şi din toate categoriile. Pentru ei trăieşte şi prin ei îşi găseşte împlinirea. Singura persoană cu care nu s-a putut împăca este mama. „Sunt convinsă că sunt multe motivele pentru care o mamă renunţă la copiii ei. Poate că se gândeşte că nu are ce să le ofere, că le e mai bine în altă parte decât acasă sau poate că este atât de iresponsabilă, încât nu o interesează soarta copiilor; îi face şi îi abandonează sau profită de pe urma lor. Orice ar fi, o astfel de mamă nu are scuză! Mai bine nu faci copii decât să-i aduci pe lume şi să-i chinuieşti! Nu mi-a fost greu fără ea, mi-a fost greu fără o mamă şi nu am reuşit să mă apropii de altă femeie atât de mult încât să pot să-i spun «mamă».“ Chiar şi acum, femeie în toată firea, Ionela simte nevoia unei încurajări materne, a unei îmbrăţişări, a unei vorbe bune. Nu ştie dacă şi-a iertat mama sau dacă o s-o ierte cândva pentru simplul motiv că nu o cunoaşte! De multe ori, tata i-a zis să se ducă s-o caute. Însă, în toţi aceşti ani, ar fi fost normal ca mama să vină să întrebe de ea. Ionela crede că mamele, indiferent de impasul în care se află, ar trebui să ţină cu dinţii de copiii lor, să nu-i abandoneze, oricare ar fi provocările vieţii. „Pentru că mama m-a părăsit, am o problemă cu încrederea în sine; de multe ori, optimismul meu a fost egal cu zero! Prietenii m-au ajutat foarte mult să mă înţeleg, viaţa îmi dă lecţii despre cum sunt şi cum ar trebui să fiu, ce s-ar cuveni să fac.“ Iar cei pe care îi simte cel mai aproape sunt copiii de care are grijă, cei pe care, deşi nu i-a născut, îi simte ca şi cum ar fi ai ei, un lucru care, uneori, nu le reuşeşte nici mamelor naturale. „E trist, dar adevărat. Câteodată, te gândeşti că nu ai motive să zâmbeşti, să te bucuri, că nu ai aia sau aialaltă, apoi te duci la ei şi îi vezi că se bucură de tine şi de o ciocolată şi te gândeşti: oare chiar nu am motive sa mă bucur? Ei au de zece ori mai puţine decât tine şi totuşi reuşesc să treacă peste tot şi să zâmbească.“ Îi e frică să se ataşeze în mod special de vreunul, să nu-i ofere prea mult unui singur copil şi să-i neglijeze pe ceilalţi. Aşa că ţine la ei în aceeaşi măsură, toţi i se par frumoşi şi deştepţi. Ce a învăţat din experienţa ca voluntar? „Voi spune atât: întotdeauna se poate să faci bine. Trebuie doar să vrei!“

Implică-te!

Dacă vrei să te implici şi tu, alături de voluntarii de la Asociaţia Umanitate, la transformarea lumii în care trăim într-una mai bună şi luminoasă, dacă vrei ca micuţii orfani să aibă un cămin stabil şi primitor, poţi participa la proiectul de ridicare a casei donând în contul în LEI – RO18INGB0000999901712928, deschis la ING BANK, Agenţia Tipografilor. Pentru a afla mai multe detalii despre cum poţi deveni voluntar, scrie pe adresa [email protected], telefonează la 0721.804.045 sau accesează site-ul www.umanitate.ro.

 

Pe ecusonul ei lipit în grabă pe bluza turcoaz, scria Cotzo. În realitate, o cheamă Ionela Dumitraşcu, dar prietenii îi spun Oana Coţofana. Şi-a căpătat porecla de mic copil, când se gudura pe lângă bunica sau pe lângă oricine de la care voia să obţină ceva, fie că era vorba de o bomboană sau de o mângâiere pe creştet. Are un frate şi amândoi au fost crescuţi de un singur părinte, de tatăl lor, cu eforturi şi multă dragoste. Mama i-a părăsit fără o vorbă, cu uşurinţa cu care te descotoroseşti de o haină veche care nu-ţi mai vine sau nu se mai potriveşte stilului tău. Poate că responsabilitatea creşterii a doi copii i s-a părut o povară prea grea pentru umerii ei de femeie simplă ori inconştienţa tinereţii şi-a spus cuvântul. Ionela nu simte nevoia unui răspuns. Nici n-ar avea unde să-l caute. Dacă s-ar întâlni acum pe stradă cu mama ei, nu s-ar recunoaşte una pe alta.

„Acum, poţi să-mi spui şi mamă, şi tată“

Am cunoscut-o pe Ionela într-un club. Era vineri seară şi venise să-i susţină pe cei din trupa Dilema, o formaţie de coveruri implicată, ca şi ea, în acte caritabile. O fată minionă, cu părul roşcat, tuns scurt şi cu un papion şic la gât s-a zbânţuit două ore, cât am stat acolo. Mi-a făcut cunoştinţă cu ea o prietenă care-mi ştia îndeletnicirea de vânător de oameni frumoşi, de rebeli cu o cauză. O lună mai târziu, ne-am dat întâlnire în Găeşti, un orăşel de 15.000 de locuitori situat în judeţul Dâmboviţa, unde Ionela împreună cu restul echipei de la Asociaţia Umanitate au mers să confecţioneze ornamente de Crăciun împreună cu copiii din centrul din oraş, dar mai ales pentru micuţii de acolo. Sunt prunci care provin din familii defavorizate, unii dintre ei cu dizabilităţi psihomotorii grave. Suflete pure, care primesc cu infinită recunoştinţă fiece mână întinsă şi orice urmă de atenţie din partea personalului şi a voluntarilor care se străduiesc să le ţină loc de mamă şi de tată. Ionela s-a temut, cândva, că va ajunge ca ei. Este motivul pentru care acum ajută orice copil care are nevoie de ea.

„Ultima dată când am văzut-o pe mama aveam şapte ani, eram în clasa I. A venit cu o pungă de hârtie plină cu biscuiţi; era în sufragerie când am intrat eu în casă. I-am sărit în braţe, a stat trei zile şi a plecat – de atunci, n-am mai dat ochii cu ea!“ E ultimul lucru pe care şi-l aminteşte Ionela despre mama. Tatălui i-a fost greu să-i crească pe ea şi pe fratele ei. Lucra în schimburi, ca strungar, venea acasă, îi spăla, le făcea de mâncare, avea grijă ca micuţii să aibă măcar strictul necesar. Ambiţia lui a fost ca ambii copii să facă şcoala în Bucureşti, acolo unde se născuseră, dar de unde plecaseră pentru că nu mai aveau cum să se întreţină. Planul tatălui a reuşit. „Ce îmi aduc aminte despre tata? În clasa I, la serbarea de 8 Martie, era singurul bărbat din clasă – el şi 30 de femei! I-am făcut un semn de carte şi i-am recitat o poezie despre mama. Când am ajuns acasă, şi-a pus o faţă de pernă pe cap ca un batic şi mi-a zis: «Acum poţi să-mi spui şi mamă, şi tată.»“

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus