Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Visuri din lut

Visuri din lut

Efort, răbdare, echilibru

În atelier are un teanc întreg de cărţi, iar acasă, după cum spune ea, încă două rafturi pline. Preferatul ei rămâne însă dicţionarul olarului, cumpărat la un preţ exagerat de mare (pentru că nu a mai avut răbdare să-l comande pe internet) dintr-o librărie din Londra. Cântăreşte în jur de trei kilograme şi l-a cărat cu demnitate în spate până acasă. Bianca trage cu sete din ţigară şi la fel vorbeşte despre pasiunea ei. „La olărit, trebuie să depui foarte mult efort fizic, lucrezi mult cu partea de sus, cu braţele. Dar e vorba şi de multă tehnică, iar dacă nu o stăpâneşti, efortul şi tensiunea asupra muşchilor sunt foarte mari şi în zadar. Poţi să rămâi cu sechele, să ai probleme cu încheieturile, umerii, coloana“, mi-a explicat. Cursurile au început să le ţină anul trecut în februarie, când, în sfârşit, au avut căldură în atelier. A fost nevoie de foarte puţină promovare. Bianca a conceput singură site-ul şi pagina de Facebook, pe care le-a făcut funcţionale în aceeaşi zi. Apoi, au început să meargă la târguri de handmade, unde au avut mare succes. Au lucrat cu frenezie înainte de fiecare târg, aşa că s-au prezentat de fiecare dată cu o mulţime de căni, ceainice, vaze mari sau mici, boluri, scrumiere. „Orice formă te gândeai că poate să existe pe lumea asta o găseai la standul nostru.“ Au întâlnit acolo şi oameni (în special străini) care au ghicit munca uriaşă din spatele unui obiect lucrat manual. „Ca să faci un vas, cari lutul din stradă, de unde ţi-l lasă furnizorul. Apoi, fiecare bucată de lut trebuie frământată şi lucrată pe roată. Dacă vrei să faci o cană, o laşi să se usuce o zi în plastic, să se întărească, după care a doua zi faci toarta, apoi le laşi alte două zile în plastic, ca să se usuce împreună. Altfel, fiind mai subţire şi mai uşoară decât vasul, toarta se usucă mai repede şi se desprinde. Decorezi vasul pe crud, pe lutul nears, la 900 de grade Celsius, timp de 24 de ore, îl scoţi din cuptor, îl glazurezi şi îl mai arzi o dată. Tot procesul durează între două şi trei săptămâni.“

Olăritul, o formă de meditaţie

Îmi atrage atenţia un vas rotund – are ceva prin care iese în evidenţă. Explicaţia e ultima la care m-aş fi aşteptat: „E un bol pentru bărbierit. Am un prieten foarte bun la Londra care se bărbiereşte clasic, cu pămătuf şi lamă. El mi-a cerut să-i fac un bol şi, punându-l pe site, am aflat că există o adevărată comunitate a bărbaţilor care se bărbieresc în stilul clasic. Am primit o grămadă de comenzi!“ Preţurile sunt modice în comparaţie cu munca depusă: scrumierele sau farfuriile mici, pentru ghiveci, costă zece lei, iar un set de două boluri de porţelan sau un ceainic cu două căni ajunge la 75-80 de lei. Pe lângă toate aceste vase, în atelier stau grămadă nenumărate scule, vopsele, pensule. „La început, am suferit de o «bulimie» a achiziţionării de scule. În momentul de faţă, lucrez doar cu vreo zece. Sunt şi inventivă! Am luat o coardă de la chitara iubitului meu, Matei, şi tai foarte bine cu ea. Bureţii sunt şi ei indispensabili – când lucrezi la roată, apa îţi e cel mai bun prieten, dar şi cel mai mare duşman. Când e prea multă apă înseamnă că lutul o să se satureze foarte repede şi o să se prăbuşească. Când e prea puţină, lutul ţi se usucă pe mâini, vasul se descentrează şi se rupe. Este un dans al echilibrului, trebuie să găseşti cantitatea ideală de apă pentru forma pe care vrei s-o creezi.“

Un modul are patru şedinţe cu frecvenţă săptămânală şi costă 200 de lei. Lumea vine fie să se specializeze, fie să se destindă, dar toţi pleacă transfiguraţi de experienţa contactului direct cu pământul. „Pentru mine, lucrul la roată e o formă de meditaţie, mărturiseşte Bianca. Eu sunt zodie de pământ şi de-acolo îmi iau energia. Faptul că stau cu mâinile în lut suplineşte nevoia de a merge desculţă prin Bucureşti. Şi încă ceva: lutul simte. În momentul în care sunt nervoasă sau supărată, lutul îmi preia foarte multe trăiri. Dacă lucrez un vas din porţelan pe roată şi îl bruschez, îşi va aduce aminte şi, de-a lungul anilor, se va contorsiona după cum l-am bruscat.“ Dar nu se mai întâmplă de mult asta. Bianca a învăţat să-şi lase la uşa atelierului toate problemele. Când se aşază la roată, starea de bine o învăluie, îi place să ţină în mână rezultatul muncii ei şi intră într-un alt ritm, unul lent, aşezat, al atelierului de ceramică.

 

Să munceşti contra cronometru, de dimineaţa până seara, într-o mare corporaţie, să te confrunţi cu termene-limită şi clienţi pretenţioşi reprezintă o provocare, iar la finele zilei, când ai reuşit să duci la îndeplinire toate sarcinile, ai putea să simţi o anumită satisfacţie. Dar ajungi acasă, te cufunzi într-o baie caldă cu multă spumă şi te gândeşti ce ai făcut în acea zi pentru tine. Ce a rămas palpabil în urma ta?

Bianca are 34 de ani, ochii verzi ca smaraldul şi părul cârlionţat, pe care îl îmblânzeşte cu greu doar când îl prinde într-un coc neglijent la spate, dezvelindu-şi faţa caldă, zâmbitoare. Când am ajuns în atelierul ei, aflat pe Clopotarii Vechi, la cinci minute de Piaţa Victoriei, am încercat să aplic teoria atenţiei distributive, dar nu mi-a fost deloc uşor. Am cuprins cu privirea un potpuriu de căni, boluri, scrumiere, vaze, unele de un verde viu, altele cărămizii ca soarele la apus ori albastre precum cerul în după-amiezile leneşe de vară. Unele finisate doar pe jumătate (vasele cursantelor) aşteaptă să fie decorate, personalizate, admirate şi luate acasă, unde vor înveseli un colţ de bucătărie sau vor aştepta cuminţi să fie umplute cu flori de câmp. Bianca şi-a răsucit o ţigară (tipicul acesta, care implică multă răbdare şi atenţie, sigur i se trage de la sutele de ore în care a învăţat să modeleze lutul la roată) şi a început povestirea, apăsând fiecare cuvânt cu siguranţa omului împăcat cu drumul său în viaţă.

Un nou început

În toamna lui 2009, la câteva luni după ce a revenit din vacanţă, s-a înscris la un curs de olărit, într-un atelier în care doi fraţi predau tehnici de bază la o roată veche. „Cursul respectiv era pentru oameni care voiau să se relaxeze după serviciu, iar eu îmi doream să învăţ meserie. Mi-am dat repede seama că nu era ceea ce voiam să fac“, îşi aminteşte Bianca. Şi, ca orice corporatist responsabil, a început să caute soluţii. S-a documentat pe internet şi, împreună cu prietena ei Oana, care o însoţise la primul curs, au decis că şi-ar putea deschide propriul atelier de ceramică. „În 2010, am început să căutăm un spaţiu şi, în acelaşi timp, am găsit o profesoară dispusă să ne înveţe elementele de bază ale olăritului. Experienţa a fost încă o dată dezamăgitoare. Ştia să lucreze, dar nu ştia să explice. Ne spunea să ne aşezăm la roată şi să nu mişcăm mâinile, ci doar lutul. Rezultatul? O stare de panică generală, lutul zbura în toate părţile, toată lumea era plină de stropi din cap până în picioare. După prima zi de curs, am ştiut că vreau să-mi iau propria roată.“ După ce a trebuit să-i schimbe motorul, pentru că fusese comandată din State, iar Bianca, în entuziasmul său, a uitat că e nevoie de un adaptor pentru curent electric, după ce un an şi jumătate nu a avut cuptor şi nu putea să ardă vasele create ca procesul să fie complet, lucrurile au început să se aşeze. „În vara lui 2010, am mers la un workshop în Anglia – am ales special această ţară, pentru că îmi era mai uşor cu limba. Era într-un sătuc din sud, pe ţărmul mării, lângă Southampton. A fost o experienţă minunată! Atelierul şi pensiunea se aflau în aceeaşi curte mare, mâncam repede şi fugeam înapoi la cursuri. După cursul oficial, dacă te ţineau mâinile şi spatele, puteai petrece toată noaptea în atelier.“

După Anglia, a urmat specializarea (de voie, de nevoie) în Elveţia. A stat aproape şapte luni, cu serviciul, la Lausanne, unde şocul cultural a fost imens. Oamenii reci, puţin sociabili au făcut-o să caute refugiu tot într-un atelier de olărit. „Făceam un singur vas joia, data următoare lucram toartele şi îl finisam şi aşa trecea încă o săptămână. Apoi îl puneam la ars, în a treia săptămână îl decoram, iar în a patra îl luam acasă.“ Deşi învăţase multe tehnici dificile, la întoarcerea în ţară, Bianca a constatat că îşi ieşise din ritm. Există o anumită memorie a muşchiului, unele mişcări pe care le înveţi, o stabilitate a mâinii, iar când nu le ai pe toate acestea, lutul devine neascultător.

 


Lasă un răspuns

Sus