Esti aici
Femeia.ro > Din viață > Reportaje & interviuri > Răzvan Popovici (SoNoRo): Am obișnuit publicul cu o abordare jucăușă, inedită a muzicii de cameră

Răzvan Popovici (SoNoRo): Am obișnuit publicul cu o abordare jucăușă, inedită a muzicii de cameră

Răzvan s-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg. A cântat ca solist în toată lumea, cu cei mai mari muzicieni. Este iniţiatorul şi directorul executiv al Festivalului Chiemgauer Musikfruhling din Traunstein, Germania, care celebrează în 2019 16 ani de existență şi de concerte de muzică de cameră “Pèlerinages” din München. Este în același timp iniţiator şi director executiv al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti, pe care l-a transformat într-o platformă culturală europeană de mare succes. Aceasta include Festivalul SoNoRo (14 ani), proiectul educativ SoNoRo Interferenţe (13 ani), SoNoRo Arezzo (9 ani), SoNoRo Conac (7 ani), SoNoRo Sofia (2 ani) si SoNoRo Musikland (1 an). A XIV-e ediție a Festivalului SoNoRo bate la ușă, debutează pe 1 noiembrie și se va desfășura „ la braț cu Tristan Tzara“, pentru că este dedicată fenomenului dadaist (aflați mai multe pe http://www.sonoro.ro)

De ce ați ales anul acesta ca laitmotiv al festivalului Sonoro tocmai dadaismul?

În ultimii ani, temele festivalului au fost un pic ieșite de comun, de la SideEffects până la Hide-and-seek, deci am obișnuit publicul cu o abordare jucăușă, inedită a muzicii de cameră. Văzând ce succes au avut festivalurile din acești ani ne-am gândit să continuăm această direcție veselă, bucuroasă, evident plină de conținut și de calitate, și ne-am oprit la dadaism. Pe de o parte, dadaismul este unul dintre cele mai incredibile fenomene pe care le-a produs vreodată România și după părerea mea încă nu a devenit un brand de țară, așa cum ar fi trebuit să fie. Pe de altă parte, dadaismul este o sursă de prospețime, de spontaneitate, care stimulează curiozitatea. A fost foarte interesant pentru noi să creăm un program incitant pentru public. Anul viitor împlinim 15 ani și ne pregătim să sărbătorim cu muzică bună, compoziții noi și necunoscute, cântate în premieră în România, în locuri necunoscute și frumoase, pe care le introducem pentru prima dată în circuitul SoNoRo. Avem și dorința de a atrage un public cât mai larg.

Mărturisesc că mi-am imaginat cum va răsuna la Palatul Cotroceni capodopera lui John Cage și am râs într-un mod, cred eu, autentic dadaist. Dincolo de tăcerea lui John Cage, are sunetul pur, muzica fără cuvinte, muzica de cameră, puterea de a exprima revolta și de a comunica oamenilor protestul?

Desigur, dar noi nu protestăm, ci încântăm. Dadaiștii au reușit prin spontaneitate să atragă atenția oamenilor asupra multor lucruri din viața de zi cu zi, iar noi cu muzica reușim să aducem o liniște în sufletele oamenilor – și pe de altă parte, frumosul. De exemplu, piesa lui John Cage, pe care am interpretat-o acum 3 ani în București: chiar dacă o știam, de fiecare dată este altfel. Acum, anul acesta, între Beethoven, Porumbescu și Schubert, această liniște de 4 minute va fi ceva ieșit din comun și de fiecare dată este deosebit să vezi cum ascultă publicul liniștea și cum reacționează. Sper ca un număr cât mai mare de ascultători să nu știe „piesa“, pentru că atunci este cel mai interesant.

Dadaismul a început ca o răscoală contra sensului impus de establishment, ca un experiment, ca „obrăznicie“ artistică. Între timp, toate obrăzniciile s-au săvârșit, iar muzeificarea se petrece cu o viteză mai mare decât pot lua naștere obrăzniciile. Ce mai poate înseamna dadaismul în zilele noastre? Poate chiar sensul firesc sau bunul simț? Poate fi dadaist, de exemplu, gestul „normal“ al femeii de serviciu care a strâns și măturat în camera devastată amenajată ca „instalație“ de două artiste într-o sală de expoziție?

Absolut. Noi putem să folosim dadaismul precum gardă împotriva acestei corectitudini politice care adesea devine atât de absurdă, încât nu mai poți face o glumă, nu mai poți spune un banc, nu mai poți să râzi, să glumești din cauza unor anumite considerente și este frumos că în România oamenii sunt încă oameni care glumesc. Toată muzica bună are umor, absolut toată, chiar și cea mai serioasă, are acolo măcar o vâlvătaie, un pârâiaș de umor. Chiar și la Beethoven, chiar și la Schubert, unde un ochi râde și trei plâng, sau la Brahms, ca să nu mai vorbim de Dvorak, Janacek, Prokofiev, toți au un umor latent. Prin programul pe care l-am ales, prezentăm capodopere ale muzicii clasice, dar în fiecare program sunt piese care vor surprinde publicul și îl vor face să asculte altfel piesele. Între capodopere gen cvintetul de Schubert, sau cvintetul de Bloch sau trio de Beethoven noi incorporăm piese de Kurt Schwitters, de John Cage, de Arnold Schoenberg, care vor face ca puzzle-ul SoNoRo (întotdeauna Sonoro este conceput ca un puzzle) să îi facă pe oameni să se lămurească la sfârșit de ce am numit ediția de anul acesta SoNoRo DADA. Ne-am străduit să facem programele astfel încât niciodată publicul să nu adoarmă. Sunt niște programe pline de viață și de tensiune, dinamism, fior.

Dacă e să ne luăm după cele mai semnificative urme pe care le-au lăsat în arta lumii, s-ar zice că românii sunt specialiști în revoltă și iconoclaști prin vocație. Mai este oare acest lucru adevărat azi? Ce vi se pare mai proaspăt, mai viu, în mișcările artistice de la noi, fie că este vorba despre muzică sau despre artele plastice?

Efectul este mai pregnant în artele plastice, pentru că acest timp de tranziție este de o astfel de natură: când sunt bani, când nu sunt. În condițiile de prosperitate financiară și arta înflorește. Muzica are nevoie de multă susținere, pentru că orchestrele sunt mari, ansamblurile trebuie finanțate, dacă compui piese ele trebuie plătite. Cum timpurile au fost mai complicate, viața muzicală nu a fost foarte susținută financiar. În artele plastice, dacă tu ești genial și ai câțiva lei să îți cumperi culori poți lucra, faci treabă – de aceea artele plastice s-au dezvoltat mai dinamic în ultimii ani. Vedem artiști care au ieșit din București sau din Cluj și care fac niște cariere incredibile. Sunt puțini muzicienii care au ajuns la același nivel cu Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Victor Man. Pictura a avut întotdeauna un rol mai important și a contat mai mult la nivel mondial decât muzica. Dacă n-ar fi fost Enescu în patrimoniul universal, nu am fi avut mulți români care să fie cotați în liga gigantică. Este foarte ușor explicabil. Aici în România oamenii petrec mult și cu pasiune, aici erau peste tot romanțe și cafenele, tarafuri… ca în Italia. Când ai toate astea, nu mai ai nevoie să stai să compui un cvartet, un cvintet sau o simfonie de cameră, pentru că ai totul după colț la cârciumă. Se dezvoltă alte genuri muzicale. Italia, de exemplu, nu a scos cine știe ce muzică de cameră, ci a scos opere, canțonete.

Cum vă diferențiați de festivalul Enescu, tocmai încheiat?

Amândouă festivalurile încearcă să ofere publicului cea mai înaltă calitate, altfel nu am fi rezistat aici. Diferența mare este evident de posibilități financiare, de la David la Goliat. Apoi, noi am reușit să creăm un festival foarte personal, recognoscibil. Avem o identitate foarte clară, distinctă, care a incitat mult public, este jucăușă – este important în timpurile noastre să prezinți ceva consistent și de calitate într-o haină potrivită lumii noastre. Lumea este încântată și mirată de felul cum am reușit să atragem publicul, inclusiv prin grafică. Când te ocupi esențialmente cu muzica de cameră, ai posibilitatea să te apropii mai mult de public, publicul este mai aproape, piesele mai personale. Noi am reușit să introducem în circuitul concertistic extrem de multe săli pe care nici festivalul Enescu nu le-a explorat. Nu am avut prea multe resurse și a trebuit să fim inventivi – mă bucur că ne apropiem de ediția a XV-ea, în cadența festivalului Enescu asta înseamnă 30 de ani.

Spuneți-mi ce muzicieni aduceți anul aceasta și ce piese mai speciale vor cânta.

Vor reveni o parte din muzicienii mult iubiți care au fost de la început la SoNoRo: violoniștii Alexander Sitkovetsky și Alina Pogostkina, dar și maghiarii Barnabas Kelemen și Katalin Kokas, care vin de la Budapest Festival Academy, un festival din inima orașului, care introduce spații extraordinare în contextul muzical. Marcelo Nisinman, bandoneonistul, se întoarce pentru a treia oară și va face spectacolul Dada Tango la Palatul Bragadiru. Avem și nume noi: pianistul italian Enrico Pace, unul dintre marii pianiști ai momentului, pe Torleif Thedéen, care este un mare violoncelist. Se reîntoarce Mihaela Martin împreună cu soțul ei, Frans Helmerson. Avem un violist foarte important al momentului, Yuval Gotlibovich de la Barcelona. La Ateneul Român o să cântăm în premieră un concert splendid de Alexandr Glazunov, unul dintre cei mai mari romantici ruși, în Templul Coral vom cânta un cvintet cu două viole de Mendelsohn acompaniat de un trio al lui Gideon Klein, un excepțional compozitor ceh de origine evreiască, ucis cu numai două zile înainte de eliberarea lagărului de concentrare de la Theresienstadt – va fi probabil premieră în România. Vom cânta la Muzeul Național de Artă un cvintet spendid pentru kletzmer clarinet și The Dreams and Prayers of Isaac the Blind, un cvartet de coade al lui Osvaldo Golijov, un argentinian extraordinar, foarte bine cotat acum. La Sala Radio concertul se intitulează fffffffFFFFFForte și începe cu o piesă excepțional de liniștită a lui Eric Satie, apoi totul merge în crescendo, iar Diana Kettler și Enrico Pace vor cânta Sacre du printemps al lui Stravinsky, pentru pian la patru mâini, marele scandal de pe vremuri, a cărui premieră s-a soldat pe vremea aceea cu bătăi și sânge. În Aula ASE-ului, concertul se va intitula Soap Opera pentru că atunci când dadaiștii au sosit la Zurich au dat de săpunul elvețian numit DADA. Am ales piese de operă, Strauss, Rossini și Gluck, între ei Kurt Schwitters și Schoenberg (Brigada de fier, o piesă scurtă în care Schoenberg a vrut să demonstreze că poate scrie un vals mai frumos decât Strauss).

Este deja o tradiție ca SoNoRo să aducă împreună artele, să caute cele mai deosebite săli și ambianțe pentru a se desfășura. De ce nu este indiferent locul în care ascultăm muzica?

Acustica participă într-o măsură extrem de mare la transmiterea mesajului artistului prin noi, muzicienii, iar vibrația din sală este un schimb de energie extrem de viu între public si muzicieni. Concertele de la Catedrala Sfantul Iosif sunt magnifice, anul acesta vom cânta și la Templul Coral, acolo va fi cu siguranță magic, deoarece locul e magic – am ales Mendelsohn, Gideon Klein pentru a onora pe toți dadaiștiii de origine evreiască ce au venit din Moldova, via București, spre Cabaret Voltaire.
Apoi, când ești la Palatul Bragadiru sau când ești într-o sală de bibliotecă, într-o galerie de artă, experiența din sală este absolut de neînlocuit. SoNoRo Conac este o ramură specială majoră a festivalului SoNoRo, hors du festival. În peste 7 ani sunt peste 100 de locuri pe care le-am umplut de muzică, le-am descoperit. La începutul fiecărui an fac un mic turneu automobilistic prin țară: caut și aflu locuri. Am intenționat să arătăm autorităților locale că făcând din aceste locuri centrul comunității lor ea va însemna ceva pe hartă. Dacă nu, nu o să ajungă nimeni vreodată acolo și localitatea nu se va dezvolta. Foștii proprietari au început să le restaureze și să spună: Dacă termini de renovat conacul, trebuie să îl inaugurezi cu un concert SoNoRo! Noblesse oblige! Anul acesta avem un exemplu deosebit: casa lui Theodor Cincu din Tecuci. Am adus la Tecuci artiști care cântă de obicei la Carnegie Hall sau la Ateneu. Fantastic! Publicul era sincer impresionat! Arăți și oamenilor de acolo cum o clădire poate deveni magnet, pol de atracție într-un  loc care nu înseamnă neapărat ceva pe harta culturală a Europei. Sunt locuri de care oamenii se îndrăgostesc și vor să revină. După concert am avut ocazia să port acolo o discuție foarte pertinentă despre Schoenberg cu cineva din Tecuci. Nimeni nu trebuie subestimat. Nu trebuie să subestimăm publicul, nicăieri și niciodată. Am cântat programe frumoase, nu neapărat ușoare, peste tot. Este important ca oamenii să audă și altceva. La sfârșit erau fericiți – nu aveau nevoie neapărat de Lacul Lebedelor și de Spărgătorul de nuci ca să fie încântați. La actuala ediție a festivalului Enescu a fost multă muzică nouă, complicată, complexă, cântată pentru prima dată în România. Dacă mergi o dată pe an la concert ți se poate părea că muzica aceea e ca o explozie atomică; dacă îți revii din șoc poate descoperi un univers. Noi nu am încercat să șocăm, ci să câștigăm un public fidel, stimulându-i curiozitatea, convingându-l că va avea parte de o seară fericită, plină de satisfacție. Multe festivaluri au mizat pe staruri, aduse cu efort financiar. Când nu au mai existat posibilități financiare, festivalurile respective au dispărut. Noi avem muzicieni valoroși care cântă în mai multe concerte de-a lungul festivalului, astfel încât publicul îi poate urmări în mai multe ipostaze, pe repertoriu foarte diferit, și-și poate da seama de valoarea lor.

 

Text: Roxana Melnicu

Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns