În adolescenţă, lucrurile se întâmplă altfel, vorbele şi faptele au dimensiuni și înţelesuri diferite, pentru că universul ei înseamnă furtună, răscruce, un timp cu alţi parametri decât cei obişnuiţi.
Când mă uit acum, adult serios şi responsabil, la fotografiile din liceu, m-apucă un fel de nostalgie după siluetă, pielea întinsă, părul negru, după rebela de atunci, chiar după naivitatea de a crede în utopii sociale. Îmi amintesc clar şi faptul că mă credeam neînţeleasă, exclusă. Şi zău dacă era aşa! Dar hormonii care tropăie hotărâţi de pe la 13-14 ani te aruncă pe tine, adolescentul, în altă realitate. Iar mai târziu, părinte fiind, cam uiţi de realitatea aia, n-o mai vezi decât pe-asta de toată ziua. Greşit!
Prăpastia dintre generaţii
Un clişeu, vei zice. Şi ai dreptate, pentru că, deși pare adevărul gol-goluţ, prăpastia dintre generaţii e doar un şănţuleţ peste care unii nu vor să sară, iar ceilalţi nu mai pot s-o facă. Cu puţin efort sau mai degrabă tactică şi strategie din partea ta, a părintelui, generaţiile ar putea păşi dintr-o parte în alta, măcar din când în când.
Citește și: Adolescentul in oglinda: imaginea si increderea de sine
Tratează-l ca pe un egal!
Să spunem că l-ai prins fumând. Grav, chiar foarte grav. În loc de „eu n-am pus ţigară-n gură“ sau „nu mai fuma mamă, că-ţi face rău“, oferă-i câteva informaţii despre „binefacerile“ nicotinei, gudronului, monoxidului de carbon. Discută cu el şi când primeşti notificări de la şcoală (de rău, evident), şi în restul timpului. Cere-i părerea despre acţiunile viitoare ale familiei. Când face o prostie ce încalcă regulile adulţilor, încearcă să afli ce l-a determinat să recurgă la acel lucru. Oricât de supărată ai fi, uită intenţia de a-l pedepsi pur şi simplu sau de a-i face morală. La vârsta lui, comunicarea este capitală, iar asta presupune dialog, nu monologul tău.
Fără ameninţări
Ai văzut că ameninţările nu rezolvă nimic nici la preşcolari, darămite la adolescentul aproape adult pe care te chinuiești să-l călăuzeşti (evident, cu discreţie). Orice discuţie cu un adolescent, fie el copilul tău, care se rezumă la replica „Dacă nu faci cutare lucru, îţi tai (să zicem) banii de buzunar!“ este sortită eşecului. Tânărul se va retrage pe poziţia „Da? Nici n-am nevoie!“ şi se va închide definitiv în el, se va crede victima sistemului, va vedea în tine reprezentantul celor care-ţi bagă pumnul în gură fără dialog, se va transforma rapid în cel mai încăpățânat personaj pe care l-ai întâlnit. Așa că mai bine ia-o cu ușurelul, mai degrabă puțin sarcasm va rezolva problema decât amenințarea, impunerea fără argumente.
Citește și: Adolescentii si lumea virtuala. O alta perspectiva
Arată-i că eşti mereu alături de el!
Copilul (pardon, adolescentul) trebuie să fie conştient de dragostea ta, de faptul că tu vei fi întotdeauna „de partea lui“. Chiar dacă în copilărie vă mai giugiuleaţi, deja după 10-12 ani nu se mai admite. Doar discret, fără martori. Altfel, l-ai făcut de râs! Dragostea trebuie simţită, nu demonstrată.
E viaţa lui, nu a ta
Rareori se întâmplă ca un licean să ştie de la bun început exact ce-şi doreşte să devină. În primul rând, pentru că nu prea are cum să-și dea seama. Aceia (puţini) care-şi simt vocaţia de la trei ani sunt excepţiile care confirmă regula. În rest, la 5 ani îşi doresc să fie gunoieri, la 10 pompieri sau aviatori, la 15 ziarişti, iar la 16-17 parcă s-ar lansa în lupta pentru sănătatea pământului; ce zic eu luptă, cruciadă de-a dreptul! Se schimbă de la o zi la alta, de la o oră la alta. Se schimbă după o carte sau un film, după valul pe care merge gaşca, după ce au visat cu o noapte înainte sau după ce se mai poartă pe facebook. Revoluţia hormonilor e lucru mare şi nu te pui cu ea. Atenţie însă, nu-i planifica tu viaţa, nu încerca să-l convingi că ştii tu ce-i mai bine pentru el. Încearcă mai degrabă să afli ce-şi doreşte, ce visează şi, chiar dacă îţi par utopii, lasă-l să încerce. Altfel, ori îşi va lua lumea în cap, ori îţi va face pe plac, dar în silă, devenind, cel mai probabil, un adult frustrat.
Citește și: Teleportati in adolescenta
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.47/27.11.2014
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Pixabay