Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Cartea, televizorul si calculatorul

Cartea, televizorul si calculatorul

Luptă (dreaptă?) între Făt-Frumos (cartea) şi zmeii zmeilor (calculatorul şi televizorul). Cel puţin în imaginaţia părinţilor, care se îngrijorează de tot mai marea îndepărtare a copiilor de carte.

Da, este adevărat, copiii citesc tot mai puţin… din cărţi. Iar tot mai multe informaţii şi le iau din surse electronice, să le spunem aşa. Dar tot părinţii, cei care se plâng că nu mai citeşte copilul, susţin manualele digitale (să fim şi noi în rând cu lumea, nu?), ocolirea dicţionarelor (sunt prea grele), telefonul de ultimă generaţie dăruit copilului cel mai târziu la şapte ani (cum să fie mai prejos decât ceilalţi?!). În fond, de ce ar fi atât de rele calculatorul şi televizorul, de ce-ar împiedica ele copilul să citească? Şi de ce ar fi atât de bune cărţile, de ce şi, mai ales, cum să-i facem pe copii să le îndrăgească?

Televizorul, poveşti vorbite

Prin anii ’90, copiii devorau televizorul. Părinţii nu-şi prea puneau problema că nu mai citesc, că nu se mai joacă, că-şi strică ochii. Televizorul era considerat un ajutor de nădejde, pentru că, singuri fiind acasă, atât timp cât stăteau în faţa lui, era clar că micuţii nu aveau cum să facă cine ştie ce boacăne. Cu vremea, au apărut articole, emisiuni la… televizor, tot felul de organizaţii care au început să blameze „cutia“ cu desene animate: prea multă violenţă, nu învaţă nimic bun, nu mai citeşte, nu ştie să facă nimic. Ei bine, ca de obicei, adevărul e pe la mijloc. Televizorul nu e nici atât de rău cum pare acum, nici atât de bun cum era considerat pe-atunci.

Ce rău face: lăsat nesupravegheat și cu orele în faţa televizorului, riscul e mare. Copilul e supus unei „cantităţi“ prea mari de violenţă, chiar și când vizionează desene animate. Nu prea are importanţă dacă e vorba despre Tom şi Jerry sau cine ştie ce aventuri cu monştri, pentru că violenţa e şi acolo, şi dincolo.

Ce bine face: chiar dacă studiile nu au demonstrat, experienţa personală a părinţilor care au lăsat copilul să se uite cu măsură la televizor spune că micuţii au învăţat dacă nu chestii extraordinare, măcar cuvinte noi. Până la urmă, poveştile animate sunt nişte cărţi cu poze în mișcare, pe care le vezi şi le asculţi în loc să le citeşti. Una peste alta, dacă emisiunile sunt rezonabile şi timpul petrecut în faţa lui nu depășește o oră zilnic, televizorul este chiar un ajutor.

Calculatorul, o lume paralelă

Calculator, tabletă, PlayStation Portable, toate suporturile cu jocuri electronice sunt (deja) nelipsite din arsenalul de luptă şi joacă al copilului. Din nefericire, sunt mulţi copii care au dat cu piciorul într-o minge doar virtual, care n-au construit ceva decât în aceeaşi lume virtuală. Cunosc copii care n-au colorat decât obligaţi, la şcoală. În rest, cu pensula virtuală.

Ce rău face: lumea virtuală e mai bună, în mod cert. Acolo, dacă nu se leagă ceva, dai restart şi o iei de la capăt, iar când eşti lovit, nu te doare, după ce cazi, te ridici fără să fi păţit absolut nimic. Prietenilor virtuali le poţi închide gura apăsând pe un buton, fără să oferi explicații sau argumente. Când dai cu nasul de lumea reală, nu prea ştii cum să-i faci faţă, aşa că, uşor-uşor, ajungi, copil normal fiind, să preferi viaţa personajelor din jocuri.

Ce bine face: din nou, folosit cu măsură, calculatorul (şi derivatele lui) poate fi un prieten şi un profesor de nădejde – înveţi logică şi strategie, un pic de engleză şi cum să încropești mici afaceri. Important e ca tu, părinte, să ai grijă ca nu cumva să se dedice trup şi suflet unui singur joc şi să înlocuiască miuţa din parc cu cine ştie ce campionat online!

Cartea, cea mai importantă

Am lăsat-o la urmă pentru că, oricum ar fi, oricât am progresa, cartea rămâne regina cunoaşterii. Da, e mai uşor să vezi Harry Potter, dar atunci când citeşti, îţi poţi lăsa imaginaţia să zboare, iar imaginaţia face mai mult decât cele mai tari efecte speciale. Cartea, fie ea şi electronică (cu unele mici reţineri), e mai prietenoasă şi totodată mai misterioasă decât un desen animat şi chiar decât un joc de strategie.

Ce rău face: niciunul. Atenţie însă, dacă e o carte proastă sau prost tradusă ori cu multe greşeli de tipar, va fi mai periculoasă pentru copil decât zece lupte animate cu monştri transformers sau cine știe ce alte bâzdâgănii.

Ce bine face: te lasă să visezi, te lasă să te întrerupi pentru a o întreba pe mami ce înseamnă una sau alta, te ajută să gândeşti, să vorbeşti frumos, să înveţi mai multe. Cu o carte te poţi împrieteni, chiar îţi poate deveni talisman, te poţi întoarce iar şi iar la ea ca la prietenul cel mai bun care îţi luminează mintea şi sufletul când îți este mai greu.

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.43/30.10.2014

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Thinkstock


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus