Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Copilul e timid, dar îl tratăm

Copilul e timid, dar îl tratăm

Copilul tău este plângăcios, devine agitat în situaţii noi, iar la apropierea unei persoane necunoscute, se ascunde după tine şi-şi lasă privirea în jos. Nu te îngrijora, pur şi simplu e sfios şi temător!

Deşi este considerată o trăsătură de personalitate, psihologii sunt de părere că un copil devine timid când se află într-o perioadă de adaptare la un mediu nou, din cauza greşelilor părinţilor în educarea lui ori când se află în preajma unei persoane necunoscute sau care nu-i place.

Nu vă cunosc…

Când intră într-o colectivitate (de exemplu, la grădiniţă) sau într-un grup de copii pe terenul de joacă, prichindelul timid are nevoie de o perioadă pentru a se adapta noii situaţii. Preferă să stea un timp deoparte pentru a-i observa pe ceilalţi şi a-şi da seama faţă de care trebuie să manifeste prudenţă şi cu cine ar putea fi mai apropiat. Nu-l grăbi, lipsa acestui răgaz îi încurcă logica, iar asta nu face decât să-l inhibe. Ar fi de dorit totuşi ca această perioadă să nu dureze prea mult. Altfel, copilul rămâne în urmă, mai ales la grădiniţă, şi nu doar în ce priveşte comunicarea, ci şi însuşirea diverselor deprinderi.

Cum îl ajuţi

Sigur, timiditatea este o trăsătură a comportamentului melancolic, dar trăirile care o însoţesc pot fi gestionate, lucru ce se învaţă chiar în primii ani de viață. Chiar dacă posibilitatea ca sfiala prichindelului să se manifeste după vârsta copilăriei nu este mare, printr-o educaţie potrivită personalităţii lui, îi poți schimba comportamentul pentru a-i înlesni adaptarea în societate.

# E important să înţelegi că timiditatea manifestată în timpul unui proces de adaptare este cât se poate de firească. Permite-i copilului să facă în ritmul lui paşii pe care-i consideră necesari pentru a se apropia de ceilalţi, fie ei copii sau adulţi.

# Nu-i cere să se poarte altfel decât îl îndeamnă temperamentul. E cea mai frecventă greșeală a unui părinte. În general, diferenţa dintre posibilităţile copilului şi pretenţiile părinţilor n-ar trebui să fie prea mare.

# Nu-i atrage în permanenţă atenţia asupra greşelilor pe care le face, fiindcă nu le va vedea decât pe acestea și i se va întipări în minte ideea că nu-i bun de nimic, lucru nu face decât să-i accentueze timiditatea. S-a cam bâlbâit când a recitat poezia la serbare? Nu-l critica, spune-i: „Bravo! Data viitoare o vei spune și mai frumos!“ Laudă-i orice reuşită, oricât de neînsemnată ţi s-ar părea.

# Nu-i lăsa impresia că-i priveşti timiditatea ca pe un mare neajuns, adoptă o atitudine prietenoasă, fii înţelegătoare. Ba chiar spune-i că uneori și tu greşeşti ori ești nehotărâtă –povestirile despre propriile stângăcii din copilărie îl vor încânta de-a dreptul.

# Provoacă-l la jocuri pe roluri, în care el este personajul principal, care ia singur decizii. Incită-l să intre în dispută cu alte personaje – în felul acesta, va învăţa să-şi exprime şi să-şi susţină punctul de vedere, va înţelege că nu-i chiar aşa de greu să comunici cu ceilalţi, ba chiar să-i determini să-ţi dea ascultare. Îţi vin în ajutor poveştile, pe care le poţi inventa chiar tu. De exemplu, copilul e un ursuleţ care s-a întâlnit pe o punte cu un urs mare şi încearcă să-l convingă să-i facă loc să treacă. Îi spune, de exemplu, că se grăbeşte să ajungă la mama lui. Lasă-l să aleagă orice personaj doreşte (de ocolit ar fi iepuraşul, întrucât seamănă cu el). Oricum ar interpreta rolul ales, laudă-l, acest lucru e foarte important pentru el.

# Profită de orice ocazie pentru a-l determina să exerseze lupta cu timiditatea. În timp ce vă plimbaţi, de pildă, roagă-l să întrebe persoane necunoscute cât este ceasul, inventând un motiv pentru care n-o poţi face chiar tu.

# Dă-i ocazia să întâlnească diverse tipuri de indivizi, chiar unii mai puțin binevoitori cu el. Astfel, va înţelege că oricine poate fi uneori într-o dispoziţie nu tocmai grozavă. Şi el, şi tu.

# Nu-l ironiza, nu râde niciodată de el, ci doar împreună cu el!

Timid sau anxios?

Uneori, când e vorba de copii mici, timiditatea se confundă cu anxietate socială. De fapt, un prichindel timid este foarte sensibil, mereu atent la detalii – cuvintele, intonaţia, gesturile celorlalţi. Din acest motiv, el are nevoie de timp şi spaţiu pentru a cunoaşte şi a căpăta încredere în noile cunoştinţe – altfel spus, pentru a se adapta la o situaţie nouă. Iar pentru asta, când intră în contact cu persoane necunoscute ori se implică într-o activitate nouă, are nevoie de încurajare şi sprijin din partea apropiaţilor sau educatorilor. În schimb, un copil cu anxietate socială nu suportă prezenţa altor persoane, fie ei copii ori adulţi, nu se implică în activităţile celorlalţi sau face asta cu mare greutate, indiferent cât timp ar avea la dispoziţie, preferând să le evite, sub un pretext sau altul. Ca părinte, nu prea ai cum să-l ajuţi,asta  o poate face doar un psiholog.

Copilul are dreptul să greşească!

Doar ni se întâmplă tuturor! Iar când ne dăm seama ce am făcut, reacţionăm diferit: unii râd de propria greşeală, alţii sunt atât de timoraţi de ideea că ar putea greşi, încât devin rigizi, calculându-şi în permanenţă fiecare gest. Un copil însă n-o poate face și nici n-ar fi de dorit fiindcă, de teamă să nu greşească, ar deveni mult prea temător, n-ar mai da curs pornirii fireşti de a comunica, şi-ar înfrânge dorinţa de a cunoaşte lumea şi pe sine într-o comunitate. Așadar, n-ar face tocmai lucrurile care i-ar permite să se dezvolte și să evolueze.

Citește și:

Ți-ai prins copilul fumând. Ce faci?

Copilul tău te aude. Dar te ascultă?

Cum să-i cultivi creativitatea copilului tău. 4 sfaturi esențiale de la psihologi

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.12/24.03.2016
Autor: Olga Sveduneac
Sursa foto: pixabay.com




Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus