Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Copilul meu este trist!

Copilul meu este trist!

Te uiți la el și nu înțelegi de ce nu mai e plin de viață, de ce nu mai râde, de ce stă cu orele în pat sau fotoliu, cu privirea pierdută și e atât de trist?

Un copil la 10-12 ani este practic gata să intre pe poarta teribilei adolescențe. E în plină pubertate (mai întâi fetele, apoi băieții), este dacă nu  speriat, măcar mirat de ce i se întâmplă: cu corpul lui, cu emoțiile, cu lumea din jur care parcă nu mai e aceeași. Prin urmare, pubertatea însăși e o perioadă destul de tristă, în care copiii încep să descopere că nu mai sunt cum se știau și se sperie de devenirea lor.

Dinlăuntrul confuz

Totul îi pune pe gânduri, de la furtuna hormonală transpusă inestetic în coșuri la părul pubian crescut aiurea, parcă peste noapte, de la privirile băieților ațintite pe începutul de sâni al fetelor până la șușotelile fetelor despre ciudățeniile băieților. Dacă tu, părinte, nu prinzi momentul în care să-i câștigi încrederea, greu se va mai întâmpla asta peste câțiva ani de-aici încolo. Ajută-ți copilul să fie sincer nu neapărat cu tine, ci cu el. Explică-i că, dacă spune ce-l frământă, poate veți găsi împreună soluții. Dar nu neapărat lucrul ăsta-i important, ci mai degrabă faptul că se deschide, vorbește, se descarcă: povestind, i se mai clarifică anumite aspecte.

Întâmplări bizare

Nici ție nu-ți pică bine o ceartă cu partenerul de viață, așa că gândește-te cum vede asta un copil! Mai mult, dacă în familie s-a întâmplat ceva și mai grav – moartea vreunui bunic, un divorț sau cine știe ce alt eveniment –, cu siguranță, copilul va fi afectat, pentru că lumea așa cum o știa el s-a schimbat, pentru că i se pare nedrept ce s-a întâmplat, pentru că, de multe ori, el se consideră răspunzător. Urmărește-l cu atenție și nu lăsa să treacă prea mult timp de la întâmplarea dureroasă: vorbește-i, explică-i ce s-a întâmplat, neapărat rămâi cu el în dialog. Altfel spus, provoacă-l să-ți pună întrebări ca să fii în măsură să înțelegi ce gândește. Nici nu te gândi să faci un secret din moartea cuiva drag, de pildă! Copilul își va da seama că e ceva în neregulă, va încerca să afle ce se întâmplă, se va simți dat la o parte, ba chiar, așa cum aminteam, vinovat.

O boală ignorată

Da, tristețea copilului poate fi ceva chiar mai grav decât confuzia pubertății sau șocul unor situații  complicate în familie. Ar putea fi depresie. O boală care poate părea un moft, dar care este o boală mentală gravă. Nu este neapărat cauzată de un eveniment anume, ci este, de obicei, rezultatul unui cumul de factori:

# nivelul scăzut de neurotransmiţători (componente chimice care transportă semnale în sistemul nervos), care are ca rezultat capacitatea scăzută a copilului de a se simţi bine;

# moștenirea genetică;

# stres (la copii, este vorba chiar despre stresul pubertății și adolescenței, extrem de ridicat);

# unele boli cronice sau efectele secundare ale unor medicamente.

Și, pentru că tristețea poate fi depresie, dacă vezi că durează timp prea îndelungat, nu te codi și mergi cu copilul la medicul specialist. Pentru început, un psiholog pentru copii ar fi foarte nimerit. Ce-ar trebui să te pună pe gânduri, în afara unei tristeți prea îndelungate? Când copilul tău nu vede la ce bun s-ar mai juca sau ar citi ori s-ar îndrăgosti. Când fiica ta îți explică despre lipsa oricărui orizont în viață sau băiatul tău îți zice că mai bine ar muri decât să trăiască așa (fără nici cea mai mică intenție de a-ți explica ce înseamnă „așa“). Este bine (chiar reconfortant) să știi că depresia poate fi tratată cu succes în peste 80% din cazuri. Este la fel de important să știi și că, dacă nu este tratată, constituie un factor major de risc pentru comportament suicidar. Mai ales în perioada asta.

Manifestări ciudate

Tristețea copiilor este un pic mai altfel decât a adulților. Pentru că ei n-au așa de multe cuvinte la îndemână, mai ales în jur de 10 ani, tristețea este „tradusă“ în alte moduri:

* agresivitate – gesturi şi manifestări agresive îndreptate fie împotriva celorlalţi, fie împotriva lor înşişi, menite să atragă atenția asupra a ce li se întâmplă, asupra nevoii de a fi ajutați;

* somatizări – vomă, febră, dureri de cap, de burtă, picioare etc.; dacă sunt prea frecvente, sunt mai degrabă simptome/semnale de alarmă ale nefericirii copilului decât semne de boală;

* schimbări bruște de comportament – nu-i mai place nimic din ce-i plăcea anterior (asta, tot pentru a atrage atenția asupra problemelor pe care nu le poate verbaliza);

* hiperactivitate – nu-i neapărat boala, ci manifestarea unei suferințe care-l face să nu mai aibă răbdare, să nu se poată concentra.

Citește și:

Copilul e timid, dar îl tratăm

De ce m-ai pedepsit?

Ți-ai prins copilul fumând. Ce faci?

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.14/07.04.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: pixabay.com




Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus