Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Sanse pentru copii

Sanse pentru copii

Se spune că sănătatea e mai bună decât toate. Când treci pragul Școlii Gimnaziale Speciale pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria” din București, îți dai seama că și omenia, harul și dăruirea sunt cel puțin la fel de importante.

Este puțin peste ora zece dimineața, iar doamna directoare Florica Stoica ne întâmpină nerăbdătoare, toată numai zâmbet cald, în ciuda faptului că zilnic trebuie să păstorească educația a zeci de copii cu nevoi speciale. Eu le-aș spune mai degrabă (și mai simplu) copii speciali, pentru că așa i-am perceput imediat ce am ajuns să-i cunosc personal. Atunci mi-am dat seama că pozitivismul doamnei directoare și senzația că vine la serviciu de plăcere sunt pe deplin justificate: contrar a tot ceea ce aș fi crezut înainte, boala a făcut din acești copii persoane mai bune, mai empatice. Iar asta, fără doar și poate, se datorează într-o măsură copleșitoare cadrelor didactice care îi îngrijesc cu drag și profesionalism zi de zi, dar și programelor speciale desfășurate cu ajutorul fundațiilor și ONG-urilor implicate.

Citește și: Ce invata copiii gresit la scoala

O școală cu vechime

Pe coridoarele școlii „Sfânta Maria“ nu vezi copii alergând și făcând zarvă mare, așa cum se obișnuiește în peisajul școlilor normale, adică acolo unde elevii nu necesită îngrijire și tratament deosebit. Nu pentru că regulamentul intern ar conține reguli stricte de ordine și disciplină, nici pentru că acești copii nu ar deborda de veselie și energie, ci pur și simplu pentru că au lucruri mult mai importante de făcut: să lupte zilnic cu ceea ce, rudimentar, unii numesc „handicap“ și să-și depășească, la fiecare pas și la fiecare minut, această etichetă nedreaptă pusă de societate. Într-o lume care nu mai are răbdare să înțeleagă tot ce este diferit, tot ce se desprinde de obișnuit și de cutumă, poate că acești copii se mișcă prea încet, vorbesc prea greoi, răspund prea târziu, acționează prea lent. Însă, dacă ești dispus să treci peste toate aceste „neajunsuri“, poți descoperi foarte repede că ei și-au ascuțit toate celelalte simțuri în dorința de a suplini problemele de auz sau, după caz, de vorbire și chiar de vedere. Peste toate tronează un al șaselea simț: bunul-simț. Și-l exercită cu desăvârșire, în tot ceea ce fac – fie că încearcă să meșterească ceva în cadrul atelierelor de creație și dezvoltare personală, fie că se angrenează într-o discuție între ei sau cu un vizitator. Mi-o confirmă, prin spusele ei, chiar doamna directoare: „În cei aproape o sută de ani de existență, școala noastră a avut diferite denumiri. Prima denumire a școlii, în 1921, a fost «Școala pentru fete surdo-mute». Între timp, au fost schimbări ale numelui, dar și ale mentalității. De la handicap, ne-am concentrat atenția asupra deficienței, pentru ca o afecțiune să nu ducă automat cu gândul la handicap. În acest sens, în activitățile de predare-învățare-evaluare suntem obligați să ținem seama de deficiențele copiilor noștri, dar în aceeași măsură să valorificăm abilitățile lor, pentru ca școala să nu devină o povară, care trebuie purtată ani de zile, zi de zi“. Doamna Stoica mă asigură că nu sunt vorbe goale: clasele au un număr redus de elevi (între 8 și 12), fapt ce ajută cadrele didactice să îi cunoască foarte bine și să se adapteze la nevoile fiecăruia. Cu toții sunt o mare echipă care lucrează împreună – de la profesori, psihologi, psihopedagogi până la psihodiagnosticieni, logopezi, kinetoterapeuți și părinți. Sprijinul celor din urmă este esențial, pentru că mediul de acasă trebuie să îl reflecte și să îl completeze pe cel de la școală, de unde, adesea, copiii nu mai vor să plece, îmi spune amuzată doamna directoare.

Citește și: Copii, papusi si visuri implinite

O mare familie

Pe măsură ce îi cunosc pe acești copii, îmi vine tot mai greu să plec de lângă ei. Fiecare poveste în parte îmi reamintește că viața e fragilă și trebuie prețuită așa cum se cuvine. Deși este o școală de stat, unde învățământul este gratuit, găsesc aici mai mulți elevi ai căror părinți și-ar fi permis o instituție de învățământ privată care, se presupune, ar fi aplicat standarde mai înalte de educație și integrare. Unii chiar au trecut prin experiența unor astfel de școli, în urma căreia au ajuns la concluzia că nu banul dictează regulile jocului și aduce plusvaloare, ci calitatea umană. La cursul de pictură o întâlnesc pe doamna profesoară Doina Dichiseanu. Până să o cunosc, m-am gândit că doamna directoare Stoica este vârful perfecțiunii didactice, că mai mult de-atât nu se poate. Dar m-am înșelat: dascălii întâlniți aici se întrec constant unul pe altul în căldură, bunătate și profesionalism. Eram derutată: până unde pot ajunge acești oameni cu dăruirea de sine? De unde atâta căldură și disponibilitate sufletească? Profesoara de pictură mi s-a părut un înger, din momentul în care a început să vorbească așezat, calm, folosind cuvinte potrivite, care ungeau ca mierea. Cu o privire blândă, albastră, mi-a povestit de Virgil, un fost elev cu deficiențe de auz și de vorbire, în timp ce îmi arăta picturile lui, încă prezente în atelier. „N-am crezut niciodată că sunt în stare de așa ceva, nu-mi stă în fire să mă implic la un nivel atât de personal. Însă părinții lui Virgil nu își doreau ca el să urmeze Liceul de Arte Plastice «Nicolae Tonitza», nu aveau încredere că va reuși, în timp ce eu vedeam în el un geniu. Așa că i-am chemat la școală și nu m-am lăsat până ce nu i-am convins“, îmi mărturisește doamna Dichiseanu, cu satisfacție. Virgil a intrat cu zece la liceu, apoi a studiat Arte și Sculptură la Universitatea Națională de Arte din București. A beneficiat chiar și de o bursă de doi ani, în care a studiat sculptura în Rusia. Acum are propriul atelier de sculptură în lemn.

Citește și: Ce faci cu copiii in vacanta

Proiecte speciale pentru copii speciali

În biroul doamnei directoare, pe holurile școlii și în sălile de studiu, dau peste tot cu ochii de diplome și recunoașteri. Sunt rezultate de care sunt mândri și profesorii, și învățăceii și care îi motivează să-și dorească mereu mai mult și mai bine. Așa a luat ființă un parteneriat între școală și Fundația Sense Internațional România, în proiectul „Un sens dat vieții”, finanțat de Fundația Orange. Ca urmare a acestui parteneriat, în școală s-a format un atelier de tehnică poligrafică, un punct de pornire pentru o viitoare carieră într-o unitate protejată sau în alte unități. Din anul școlar 2015-2016, școala „Sfânta Maria“ este autorizată prin ordin de ministru pentru a funcționa ca școală profesională, îmi mai spune doamna Stoica. Astfel, după patru ani, elevii vor absolvi cu o diplomă de calificare de lucrător tipăritor off-set, domeniul Tehnici poligrafice. Nu este singurul proiect de succes realizat împreună cu Fundația Orange. „Semn – Cuvânt – Imagine (SWIm) – Comunicare fără bariere pentru elevii deficienți de auz“ este printre proiectele câștigătoare ale fondului de finanțare „Lumea prin culoare și sunet“, ediția 2015, lansat de Fundația Orange România. Prin acest proiect, școala își propune dezvoltarea unei platforme e-learning care să cuprindă teste de evaluare și autoevaluare, după modelul testelor PISA, cu interpretare și explicații în limbaj mimico-gestual. Se creează astfel șanse crescute pentru ca absolvenții școlii să depășească limitele impuse de deficiență și să dobândească cunoștințele și aptitudinile necesare pentru o incluziune socială și profesională optimă, pentru a deveni persoane independente, responsabile, capabile să-și construiască propriul viitor.

Mă desprind cu greu de mulțimea de copii ai școlii. Încerc să-mi țin emoțiile în frâu, mai înghit o lacrimă, mai zâmbesc rotindu-mi privirea în toate părțile și încercând să le memorez chipurile, pentru a mă umple de energiile lor bune. Ne îmbrățișăm, facem poze, ne luăm la revedere. Înainte de plecare, copiii mi-au dăruit un calendar realizat de ei în atelierul de tehnică poligrafică. Fiecare pagină a fiecărei luni este însoțită de un citat din Helen Keller, profesoara americană care, în ciuda incapacității de a vedea şi de a auzi, a devenit una dintre cele mai importante filantropiste și susținătoare ale științei și educației din secolul XX. În luna mai, cea în care scriu aceste rânduri, stă scris așa: „Sunt doar un om, dar sunt cineva; nu pot face totul, dar pot face ceva; nu voi refuza să fac ceea ce pot“. O povață pe care m-am grăbit s-o împărtășesc, prin intermediul acestui articol, cu voi.

Citește și: Invata de la copii

Articol preluat din ediția de iunie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Foto: PR


Lasă un răspuns

Sus