Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Școala clasică sau școala alternativă?

Școala clasică sau școala alternativă?

De multă vreme, sistemul de învățământ este bolnav cronic: nu-s manuale, manualele nu se potrivesc cu programa, programa nu se potrivește cu ce fac profesorii, nici cu ce vor părinții, toată lumea știe cum ar trebui să arate, dar nimeni nu se încumetă să facă până la capăt ceva.

Primii care, cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, au organizat grupuri de copii/tineri/adolescenți care învățau împreună, în același loc, de la un mentor au fost grecii. Școlile lor, akademia, erau bazate însă pe discuții libere, pe întrebări și răspunsuri. Sistemul de învățământ așa cum îl știm astăzi a fost „inventat“ în Imperiul Bizantin. Iar de atunci, mii și mii de copii au învățat așa: un grup de elevi de aproximativ aceeași vârstă și un profesor/educator specializat într-un anumit domeniu. Este adevărat, școala în acest fel are dezavantaje: nu toți copiii învață în același ritm, nu toți copiii se pot concentra în aceeași măsură ș.a.m.d. Rezultatul? Au apărut sistemele de învățământ alternative: Montessori, step-by-step, Waldorf, ba chiar și școala acasă. De câțiva ani, mulți părinți se străduiesc să-și dea copiii în sistemul privat de învățământ tocmai pentru că acolo există mai multe variante, de la clasic la Waldorf, de la clasic-finlandez la step-by-step. Străduința este din punct de vedere financiar. Pentru că, până să ajungi să alegi modul de predare pentru copilul tău, ești nevoit să scazi și să aduni, deoarece totul este foarte scump.

Homeschooling, școală în vârful patului

În timpul ultimului război mondial, ba chiar și imediat după, încă exista pe la noi numita „școală în particular“. Modul acesta se purta în rândurile boierimii de mult timp: copilul/copiii unei familii aveau unu sau mai mulți profesori pentru diverse discipline: matematici, literatură, limbi străine, pian, pictură. Învățau acasă conform puterii lor și conform sistemului de predare al fiecărui profesor. Cu cunoștințele acumulate în felul acesta, se puteau înscrie într-o instituție de învățământ superior din Occident (prima instituție de acest fel de la noi, Academia Sfântul Sava din București, a fost deschisă în 1818). Acest sistem era accesibil numai celor cu bani sau, uneori, celor cu părinți profesori. De o bună bucată de vreme, a apărut (în America mai întâi) un sistem asemănător: homeschooling, școala de acasă. Care însă are oricum nevoie de umbrela unei școli clasice, cu programă și examene de final. Avantajul? Copilul învață ce, când și în ordinea în care îi place. Dezavantajul? Puțini prieteni, se obișnuiește în spații controlate, nu are concurență, nu este pus în situații complicate cărora trebuie să le găsească soluții. Părinții susțin că așa-i învață să fie liberi, adepții învățământului clasic susțin că acești copii vor crește și se vor dezvolta ca-ntr-o bulă de „bine“.

Waldorf, step-by-step, Montessori

Sunt trei sisteme de învățământ care au prins în România. E drept, mai cu seamă în rândul părinților mai nonconformiști și cu dare de mână. În rândul părinților cărora sistemul de învățământ tradițional li se pare închistat, depășit, fără anvergură. „Conform unor studii făcute pe parcursul anilor, între cele două sisteme există diferențe puternice. Spre exemplu, la stat se consideră că un copil este inteligent dacă știe să scrie și să vorbească foarte corect și să rezolve probleme de logică și de matematică. În sistemul privat, talentul artistic este parte a inteligenței, iar capacitățile sunt verificate în situații concrete. La stat, părinții sunt un fel de outsideri, care sunt implicați doar când apar probleme, pe când, la privat, părinții participă activ la viața școlii.“ (Raul Baz, profesor de matematică, Ploiești) Cele trei sisteme se bazează nu atât pe o programă școlară strictă cât pe câteva principii: găsirea și dezvoltarea înclinațiilor fiecărui copil, dezvoltarea spiritului de echipă, exprimarea dezinvoltă în public. Par a fi numai avantaje, există însă și unu, două dezavantaje: lipsa ideii de competiție până la 15 ani, poate chiar lipsa obișnuinței de a sistematiza cunoștințele.

Tradiția poate fi modernizată

Cu toate hibele lui, sistemul tradițional este încă acceptat și îmbrățișat cu mai multă încredere de mai toată lumea din… mai toată lumea. La noi, problema sistemului tradițional pare programa. Ei bine, nu e chiar așa, programa spune ce ar trebui să știe un copil la sfârșitul unui an de învățământ și nu cum ar trebui să ajungă acolo. Asta ține de dascăl. De talentul lui, de dedicația lui. Ține și de părinți, de câtă încredere îi insuflă copilului în sistemul de învățământ. Ține și de o oarecare consecvență a legilor. În fine, un sistem tradițional poate fi chiar mai atractiv decât cele alternative, totul e să fie luat în serios, modernizat pe ici, pe colo și poate mai mult bazat pe discuții, ca pe vremea lui Aristotel, pentru că așa elevul se simte respectat și băgat în seamă, nu doar pus pe coji de nucă pentru cine știe ce teorie pe care n-a învățat-o fiindcă pur și simplu n-a știut cum.

Puteţi? Foarte tare!

Conform definiţiei Google, homeschooling este „educarea copilului acasă, de către părinţi“. Cam vag, să recunoaştem. Şi cam bizar: se presupune că părinţii ştiu suficientă istorie, geografie, matematică, desen, muzică…

Mai prudentă, Wikipedia spune că ar fi „educarea copilului acasă“ precizând însă imediat după aceea că e făcută „în mod uzual de către părinte sau tutor”. Trei procente dintre copiii din SUA ar fi crescuţi astfel.

După părerea mea, problema esenţială care trebuie luată în discuţie nu este nici factorul socializare (preponderent invocat de criticii metodei), nici aspectul legal-formal (cum se integrează ulterior copilul în nivelurile superioare de învăţământ, apoi în piaţa muncii, cum e recunoscut legal homeschoolingul), nici măcar conţinutul „programei“ şcolare casnice, structura orelor, manualele, metoda de predare, materialele didactice, modul de testare a însuşirii cunoştinţelor, premierea sau amendarea rezultatelor – deşi toate acestea şi încă altele SUNT probleme reale şi chiar severe! –, altfel spus, crucial este NU unde, cum, când, ci CINE.

Cine îl învaţă pe copil tot ceea ce învaţă la şcoală – şi eu susţin că TREBUIE să înveţe, dar asta e o altă discuţie –, de la regulile de concordanță a timpurilor verbale şi cum se folosesc propoziţiile subordonate până la integrale, de la istoria antică la structura formaldehidei, de la regulile perspectivei la regulamentul de volei, de la Legile lui Newton la seriile numerice.

Puteţi face toate astea acasă? Super! Atunci, sigur veţi avea energia de a depăşi dificilele probleme practice amintite mai sus şi probabil veţi şti şi să-i asiguraţi copilului socializarea fără de care riscă să fie izolat, singur şi trist, uitându-se lung pe geam cum vin hăulind grupurile de elevi de la şcoală.

Dacă nu, nu.

Tudor Călin Zarojanu,

scriitor, publicist, tatăl a doi băieți, Mihnea și Ioan

P.S. Ar mai fi o întrebare: de ce? Pentru că sistemul de învăţământ din România merge prost? Sigur că merge prost. Dar prost merge şi traficul rutier – şi, cu toate astea, ieşim pe stradă, nu ne închidem în casă.

Respectul pentru ei înșiși

Anastasia avea doi ani şi vreo trei luni când a trebuit s-o duc la grădiniță. La cea din colţ nu au primit-o pentru că nu stătea pe oliţă. Iniţial, m-am supărat, dar apoi mi-am dat seama că nici nu aveam de ce să o duc acolo. Nu aveau colac la veceuri (cică e mai igienic, zicea asistenta, care nu ştia că unii inventaseră capacul tocmai ca să nu zboare E. coli pe pereţi), mâncarea era „bio“, dar aveau de trei ori pe săptămână varză. În plus, trebuia să aduci totul de acasă: hârtie, şerveţele, pahare de plastic, material educativ etc. Mi-am amintit atunci că lucrasem cândva într-un proiect cu Asociaţia Step by Step, care promova educația alternativă în România, şi m-am dus la ei. Era în martie 2010. Sunt aproape opt ani de atunci şi n-am regretat nicio secundă alegerea pe care am făcut-o.

Totul este diferit la step-by-step. Fiecare copil trebuie să înveţe după cum este dispus să înveţe, copiii sunt beneficiarii educaţiei, nu învăţătorii sau părinții şi nevoile lor. Învăţătorii caută să le dezvolte copiilor competenţe şi reuşesc. Dar cel mai frumos este că li se cultivă respectul. Respectul pentru ei înşişi, pentru ceilalţi, pentru munca lor şi a altora, pentru natură, pentru reguli. Şi eu cred că respectul este ce lipseşte în societatea noastră de azi.

Ioana Grindean,

consultant comunicare, mama Anastasiei

La stat? La privat?

Stând de vorbă cu unul dintre părinții care au optat pentru sistemul privat, am aflat că motivul principal al acestei decizii a fost că în acest sistem el nu mai trebuie să-și bată capul cu probleme legate de lecții, teme, teme suplimentare, meditații etc., pentru că totul se petrece în școală și el are garanția că lucrurile merg cum trebuie.

La stat, funcționează în continuare sistemul meditațiilor particulare pe bani grei. Există în continuare profesori care nu te trec dacă nu mergi la pregătire etc. În sistemul privat, nu există meditații. Totul se petrece la școală, conform regulilor impuse. După ce a plecat de la școală, elevul se duce acasă și își poate vedea de joacă sau de micile lui pasiuni, fără să fie nevoit să meargă la pregătire și să facă teme care durează ore în șir.

Pe de altă parte, sistemele private generează un fel de uniformizare. Dacă îndeplinesc anumite standarde, elevii se consideră apți să meargă la nivelul următor. Nu există competiție, nu există vârfuri, există doar elevi care trec probele mai greu sau mai ușor.

Este greu de spus, după cum se vede, care sistem este mai bun. Este o percepție a fiecăruia, determinată de educație, cultură, aspirații, nivel salarial etc.

Raul Baz, profesor de matematică, tatăl Mariei

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.37/21.09.2017
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: pixabay

Comments

comments

Lasă un răspuns