Însușirea de a asculta interlocutorul se capătă (sau nu) în fragedă copilărie și rezolvă multe dintre problemele care apar la maturitate. Este un motiv serios să-ţi impulsionezi copilul să-și dezvolte capacitatea de comunicare.
Toţi părinţii sunt nerăbdători să-şi audă prichindelul vorbind de timpuriu, însă nu-l învaţă să asculte cu atenţie ce i se spune. Asta îi afectează mult comunicarea cu familia, la grădiniţă și în activitatea şcolară (mai ales în primul an de studiu, când va fi nevoit să asculte, timp de 40 de minute, fără pauză, tot ce spune învățătorul) şi, pe viitor, în viaţa socială.
A şti să asculţi e o artă. Învaţă-ți copilul să şi-o însuşească printr-un metodă specială. Distractivă, şi educativă!
Tainele comunicării
Cele două componentele importante ale comunicării sunt tăcerea atentă şi ascultarea activă.
Tăcerea atentă constă în capacitatea de a asculta cu atenţie ce spune interlocutorul fără a interveni în discursul lui. Se impune în relaţiile educator-învăţăcel, profesor-elev, șef-subordonat. Sau în situaţiile conflictuale, când interlocutorul este atât de încărcat emoţional, încât e greu să comunici cu el, cea mai bună strategie din punct de vedere psihologic fiind tăcerea atentă, demonstrându-i astfel interesul faţă de ce spune, precum şi faţă de persoana lui. Copilul recurge la tăcerea activă în relaţia cu adulţii care adoptă un stil autoritar în comunicarea cu el: la grădiniţă, la şcoală.
Cum îl obişnuieşti cu tăcerea activă. Antrenează-l în jocurile celor mari. De exemplu, vă puteţi juca de-a învăţătorul şi elevul. Pentru început, tu eşti elevul, iar copilul e învăţătorul. Acesta din urmă îşi exprimă nemulţumirea faţă de comportamentul copilului, timp în care micuțul tace, neîntrerupând discursul celui ce i se adresează. Apoi, schimbaţi rolurile. Cine va fi câştigătorul jocului? Fireşte, cel care l-a ascultat pe celălalt fără a-l întrerupe.
Ascultarea activă înseamnă să fii atent la ce îți spune interlocutorul, confirmând din când în când că discursul lui este înţeles. Scopul intervenţiei în discuţie este de clarificare, parafrazare, evaluare a stării emoţionale sau extragere a ideilor principale din ce îți comunică.
Clarificare. Se intervine în discursul vorbitorului din nevoia de a înțelege ce-ți spune. Povesteşte-i copilului ceva captivant, după care provoacă-l să pună cât mai multe întrebări lămuritoare în legătură cu subiectul discuţiei. Fă-l să priceapă că asemenea intervenţii trebuie să se refere strict ce i-a spus vorbitorul, nu la personalitatea acestuia. Astfel, copilul se va deprinde să fie răbdător, va învăţa să-şi stabilească un scop în ce face şi să urmărească atingerea lui.
Parafrazare. Altfel spus, formularea gândului interlocutorului prin propriile cuvinte pentru a verifica înţelegerea corectă a celor spuse de acesta.
Alege o temă de discuţie, copilul urmând să pună întrebări recurgând la parafrazare. Prin această metodă, micuțul nu doar că se va deprinde să fie un ascultător activ, ci şi să sesizeze esenţa celor comunicate de vorbitor.
Evaluarea stării emoţionale. Asta înseamnă „citirea“ sentimentelor. Accentul se pune nu pe conţinutul comunicării, ci pe sesizarea sentimentelor exprimate de vorbitor, pe înțelegerea stării lui emoţionale. Aşadar, învaţă-ţi copilul să citească pe chipul celorlalţi, că expresia feţei este principalul indicator al stării emoţionale. Această abilitate îl va ajuta în comunicarea cu ceilalţi copii, iar pe viitor, cu reprezentanţii sexului opus.
Extragerea ideilor principale. Ajută la înţelegerea esenţei celor spuse de persoana care a vorbit în timpul ascultării active. Învață copilul să tragă concluzii din ce a ascultat!
Chiar dacă vei reuşi să-i dezvoltaţi copilului tău doar una dintre capacităţile enumerate mai sus, îl vei obişnui să asculte, nu doar să audă ce i se spune. Asta îi va fi de mare ajutor la grădiniţă, la şcoală, în viaţă în general.
Tu îţi asculţi copilul?
Iată cum să procedezi ca răspunsul să fie afirmativ:
1. Când vrea să-ţi vorbească, îţi faci timp să-l asculţi și chiar îi zici că-ţi face plăcere să staţi de vorbă.
2. Îl încurajezi să-ţi spună tot ce are de comunicat, nu-l întrerupi, doar îi ceri să se exprime prin propoziţii simple şi complete, chiar dacă ştii ce urmează, apoi îl asiguri că ai înţeles ce a vrut să-ţi spună.
3. Cauţi ocazii să vorbiți despre ce-l preocupă și ce-i place, dându-i de înţeles că te interesează relatările lui. Îi spui că nu are de ce să-i fie teamă când mărturiseşte ce simte, ce gândeşte, ce doreşte, cum crede că ar fi bine să reacţioneze într-o situaţie sau alta. Ba chiar îl încurajezi s-o facă punându-i întrebări în acest sens.
4. Când a făcut ceva ce nu-ţi este tocmai pe plac, nu te repezi să-l cerţi, nu ţipa la el, ci păstrează-ți calmul pentru a-i asculta motivele pentru care s-a comportat într-un fel sau altul. Așadar, aştepţi răspunsul la întrebarea: „De ce ai făcut asta?“
5. Îţi controlezi mimica, pentru a nu-i transmite prin limbaj nonverbal nerăbdarea, nemulţumirea, furia.
Antrenează-ţi copilul în jocuri de rol prin care să învețe cum să se comporte cu prietenii, ce secrete pot avea, ce atitudine să aibă faţă de părinţi şi bunici, scopul fiind de a-l face să priceapă că este foarte important să comunici. Asigură-l că va găsi întotdeauna printre apropiaţi pe cineva dispus să-l asculte, căruia va putea să-i spună ce i se întâmplă, de ce este supărat, ce îl nemulţumeşte, ce îi place ori ce-şi doreşte.
Copilul adoptă stilul adulţilor din preajma lui de a-l asculta pe cel care i se adresează.
„Nu ştii cum să procedezi? Priveşte-mă în ochi când îmi ceri să fac ceva! În felul acesta, mă ajuţi să fiu atent la ce-mi spui. Altfel, s-ar putea să nu te ascult. Dacă strigi din bucătărie să-mi strâng hainele împrăştiate prin cameră, voi fi tentat să mă prefac că nu te-am auzit. Ce rost are să vorbeşti degeaba?“
Citește și:
Cum cultivăm stima de sine a copiilor?
Mama spune da, tata ba. El ce să înțeleagă?
Mituri privind hiperactivitatea copiilor
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.02/14.01.2016
Autor: Olga Sveduneac
Sursa foto: pixabay.com