Sunt vreo două legi care stârnesc rumori și frământări social-politice în toate straturile societății, ori de câte ori sunt puse pe tapet: legea educației sexuale și legea prostituției! De ce se întâmplă asta, toată lumea vede cu ochiul liber: trăim într-o societate prinsă între niște tabuuri sexuale profunde și exigențele modernității, în care exprimarea punctelor de vedere legate de o lege aduce la iveală fantasme care vorbesc cu mult înainte ca rațiunea să aibă vreun drept la cuvânt.
În forma în care există acum, legea educației sexuale lasă la latitudinea părinților solicitarea sau nu a „orei de educație sexuală“ pentru copiii lor. Dar cum să ia părintele o astfel de decizie în cunoștință de cauză?
Până la stabilirea unui cadru care depinde de zeci și zeci de factori de nenumărate feluri, pe care părintele nu-i poate controla mai deloc, fiecare părinte ar trebui să gândească situația pentru sine, astfel formându-și o idee mai bine argumentată, care în această formă poate ajunge chiar să influențeze deciziile factorilor care vor determina apoi măsurile concrete.
Ca să gândim cel mai bine o situație avem nevoie de întrebările potrivite și nicidecum de idei și răspunsuri de-a gata – de orice fel sunt aceste idei și răspunsuri, ele nu au cum să ne întemeieze și să dea greutate cuvântului nostru, deoarece ele nu au legătură cu ceea ce suntem și dorim noi, ci mai degrabă cu ceea ce credem că suntem și cu ceea ce ni se spune că ar trebui să dorim.
Așadar, fie că sunteți părinți, fie că nu, vă propunem un arbore de întrebări care să vă ajute să vă găsiți drumul în acest hățiș complicat de sentimente, opreliști, amintiri, temeri, realități și porniri care înconjoară ideea de sexualitate atașată unui copil. La fel ca la un test de școală, propunem și câteva variante de răspuns și câteva obiecții și, pentru că sunteți adulți și aveți fericirea de a fi scăpat de testele de la școală, sunteți liberi să le ștergeți pe toate și să răspundeți deschis, potrivit propriului punct de vedere.
A . Ce urmărim? De ce să-l învățăm pe un copil despre sexualitate?
- pentru că face parte din viața lui
- pentru că nu este în regulă să ai zone din corp despre care nu știi mare lucru (deși ți se cere o cunoaștere perfectă a organismelor exotice – absolut irelevante pentru tine – ale euglenei verzi și parameciului)
- pentru că se întâmplă să ai porniri despre care nimeni nu îți vorbește și să te simți bizar („dacă am o problemă gravă“?)
- pentru că niciodată ignoranța nu a făcut vreun bine cuiva.
Obiecție: Dar „inocența“? Biserica insistă mult pe acest aspect al „inocenței“, care are în mod evident o origine biblică: la orele de religie ,copilul tău are șansa să afle că Adam și Eva erau inocenți, își ignorau sexualitatea, până ce a intervenit șarpele în paradis cu revelațiile sale – cunoașterea sexualității a adus răul și moartea în lume. Cu o astfel de istorie mitică, se înțelege că bisericile nu au cum să vadă cu ochi buni cunoașterea sexualității, iar un copil care va merge la ora de educație sexuală va fi expus într-o măsură mai mare sau mai mică la aceea ce psihologii numesc „disonanță cognitivă“ – dintr-o parte află că sexualitatea este poarta păcatului, iar din cealaltă parte, află că sexualitatea este parte din viață, că are rădăcini fiziologice și nu poate fi ignorată.
Obiecție la obiecție: Însă copiii au nevoie de coerență: numai așa se formează cunoașterea și caracterul. Aici diferența o fac felul în care este scrisă și predată materia și mai ales priceperea profesorilor. Interpretări biblice cum este cea de mai sus, deși foarte răspândite, sunt abuzive inclusiv cu textul scripturii, simpliste și nu fac bine nimănui (de-a lungul istoriei, ele au fost folosite pe scară largă în scop represiv). Un corp literar și științific vast, din numeroase domenii, poate demonstra că demonizarea unei părți din trupul omenesc nu duce decât la scindare psihică, incoerență cognitivă și falii de caracter. Copiii au dreptul să aibă acces la corpul lor într-un mod armonios, care să nu le creeze traume de caracter (trauma nu este numai fizică, în vasta categorie a traumei trebuie să includem și mutilarea gândirii).
În mod concret teoria „inocenței“ presupune că unii copii nu-și descoperă în mod natural sexualitatea și nu are sens să-i învățăm noi despre ea și felul cum funcționează. „Lasă-i să întrebe“, spun unii părinți. Totuși, cercetarea psihologică arată că majoritatea copiilor descoperă, singuri sau ajutați, sub o formă sau alta, instinctul sexual până la vreo 3 ani cel târziu. Stadiile freudiene ale sexualității se pot identifica și azi. Problema este exact aici: „singuri sau ajutați“, „sub o formă sau alta“. În epoca noastră, toți oamenii sunt supuși unor furtuni informaționale greu de gestionat – în cazul copiilor devine imposibil de gestionat. Copiii au șansa de a se întâlni foarte devreme, în direct, pe internetul și televiziunea pe care le consumă pe scară largă, cu forme de sexualitate variate și multe dintre ele periculoase și traumatizante. Ei pot deveni victime cu adevărat inocente ale pornografiei infantile. Pe scurt, se pune întrebarea:
Citește și: Afrodisiacele, o mână de ajutor pentru dragoste cu spor
B. Cine vrei să îți inițieze copilul în tainele sexualității?
- până la ora de anatomie din clasa a opta, lăsat singur, copilul poate ajunge să fie inițiat de filme de pe net, de articole diverse, de la științifice și la vulgarizare mai mult sau mai puțin exactă până la pornografie, de influenceri, de vecini binevoitori sau nu. Poate să ajungă să fie exploatat tocmai pentru că nu știe care sunt limitele pe care le poate pune sexualității proprii și a altora;
- poate fi informat voalat de profesorul de religie – vei afla cum, atunci când îți va povesti – însă când ajunge să-ți povestească probabil deja are o disonanță, o neînțelegere;
- îl poți informa chiar tu. Dar o vei face la modul și la momentul potrivit? Ești gata pentru asta? Ceea ce ne trimite la întrebarea următoare:
C. Tu cum ai aflat despre sexualitate?
Cum ai trăit asta atunci și ce ai vrea să îi transmiți celui mic despre asta? Nu te grăbi să spui că este irelevant, unii psihologi mai radicali ar spune că este singurul lucru relevant. Și chiar este, la nivelul societății, deoarece felul în care vrem să transmitem copiilor cunoștințele despre sexualitate reflectă felul în care ne raportăm noi ca societate la sexualitate. Însă să nu deviem spre generalitate:
- Ți-au povestit părinții despre sexualitate? Când și cum? Ți s-a părut că a fost la timp? Ți s-a părut suficient?
- Ce discutai pe atunci cu prietenii tăi? Cu profesorii?
- Ce ai citit, cum ai cercetat?
- Din partea cui ai perceput deschidere? Din partea cui ai perceput semnale de „rușine“ și „tabu“?
- Ce crezi că ai fi făcut mai bine „dacă ai fi știut atunci“? Crezi că, „dacă ai fi știut“ despre un aspect sau altul, te-ai fi simțit mai bine în viață, te-ai fi purtat altfel, te-ai fi simțit mai sigur pe tine, ai fi făcut alte alegeri?
- Ți-ar fi plăcut să fie cineva care să îți explice și pe care să-l poți întreba?
- Dacă ai răspuns într-un fel la cele de mai sus, cred că deja ai un răspuns la următoarea întrebare:
Citește și: Dragostea pe internet este reală sau virtuală?
D. În ce formă ți se pare cel mai potrivit să se desfășoare educația sexuală?
- științific: informație și evaluarea cunoștințelor cu note, ca la orice altă materie – în fond fie că este strict „sexuală“, fie că este mai larg „sanitară“ și mai conține și chestiuni de igienă, prim-ajutor și nutriție, o educație despre trup este necesară, practică, un corp de cunoștințe care chiar îi folosesc copilului și pe care le poate pune în aplicație pentru a-și îmbunătăți viața sieși și celor din jur. Aceasta poate fi adaptată nivelelor de vârstă – crearea unui astfel de conținut cerând o muncă de adaptare serioasă, care să includă activitatea unui grup de medici, pedagogi și psihologi. Se pune problema în continuare: cine să fie profesorul care să predea această disciplină și cum să se facă evaluarea?
- consultativ – fără să fie o „materie“ cu note, educația sexuală/sanitară țintește informarea și sprijinul psihologic al copilului în toate chestiunile care țin de corp și de viața concretă. În mod ideal, educația sanitară nu ar trebui despărțită de „educația sentimentală“, deoarece afectivitatea se înrădăcinează și se exprimă în corp. Cunoașterea și exprimarea emoțiilor este în directă legătură cu starea de sănătate a omului la orice vârstă și bazele ei se pun în copilărie. „Sexualitatea“ umană nu este numai anatomie și fiziologie, după cum nici „hrănirea“ nu este. Cultivarea unei atitudini de acceptare, iubire și îngrijire pentru corpul propriu este cheia sănătății unei societăți și locul ideal pentru a pune bazele unei astfel de cultivări este desigur școala.
Alegerea modelului consultativ simpliflică și complică în același timp chestiunea. O simplifică, deoarece nu mai este nevoie de programe, manuale, evaluări și discuții publice fără sfârșit, și o complică, deoarece face ca totul să varieze în funcție de o mulțime de factori întâmplători și personali. Psihologul ar fi cel mai potrivit pentru a prelua această sarcină și i-ar trebui alocat un timp în orar; el ar trebui să organizeze discuții și prelegeri, alte activități, la care să participe toți copiii. În aceste condiții, variabilitatea de loc, timp, condiții, cea determinată de factorii individuali este desigur imensă.
Ce va alege factorul de decizie politică vom vedea. Important este să ne gândim fiecare ce alegem și ce vrem să-i transmitem celui mic și să nu privim lucrurile fatalist. Stă în puterea noastră de a schimba ceva – și mentalitățile se pot schimba dacă ne exersăm luciditatea și puterea de înțelegere, empatia și bunul simț, dacă învățăm să ascultăm toate opiniile, dacă învățăm să ne ascultăm copiii și să le vorbim cu onestitate. Dacă ne privim și ne vorbim cu onestitate.
Text: Roxana Melnicu
Foto: 123RF.com