Când spui Mirela Retegan, spui Gașca Zurli, spui copilărie, joacă, parenting. Dar mai ales spui iubire și poftă de viață, o energie clocotindă clipă de clipă.
O adoră copiii, o plac părinții, o ascultă cu mic, cu mare și, mai ales, îi caută prezența mereu captivantă, mereu încurajatoare. Înainte de orice însă, Mirela este o mamă ca oricare alta, dar și o mamă cu un fler și un spirit de observație extraordinare, o femeie ce se îmbogățește călătorind, citind, stând de vorbă cu adulți, dar mai ales cu copii. Mereu pe drumuri cu spectacolele Găștii ei, mereu pregătind alte și alte jocuri, mereu scriind sau vorbind la radio (apropo, acum are o nouă emisiune la Europa FM, „Antrenorul părinților“). Cu toate acestea, a găsit răgazul să ne răspundă și nouă la câteva întrebări despre mame și copii, tocmai în luna femeii.
De ce obosesc mamele: își asumă prea multe responsabilități, nu știu să delege, nu știu să se organizeze sau vor să braveze/să facă pe victimele?
Câte puțin din toate! Cred că, din păcate, mamele din România nu cer ajutor. Nu știu să spună când nu mai pot… nici măcar n-ar trebui să ajungă până acolo. Recent, am călătorit împreună cu o familie de francezi în formulă clasică, mama, tata și trei copii sub 4 ani. Cum a fost un zbor de 14 ore, am avut vreme să-i observ. Adulții, mama și tata, au avut timp să se uite la filme, să citească, să le dea copiilor mâncare, să îi țină în brațe. Repet, trei copii cu vârste sub 4 ani.
Cred că nouă, mamelor din România, ne lipsește măsura… nu reușim să dozăm lucrurile, în așa fel încât să avem timp și pentru somn, și pentru gătit, și pentru plimbări și, mai ales, pentru joacă.
Ce pot face mamele ca să se odihnească, ca să nu scape frâiele propriei vieți?
Să-și dea voie, pur și simplu. Să nu se mai simtă vinovate, dacă fură o oră de somn în timpul zilei, dacă lasă copilul cu altcineva. Să încerce, constant, să permită tatălui sau altui adult să câștige teren în viața copilului. Avem o frică inexplicabilă să nu ne fie luat locul și ne imaginăm chiar clipa în care vom pierde poziția cea mai importantă doar pentru că lăsăm copilul să se bucure și de altcineva.
Comentează, te rog, următoarea afirmație: „Eu m-am sacrificat toată viața pentru copilul meu“.
Am o mare problemă cu cuvântul „sacrificiu“ asociat cu următoarele: copil, familie, iubire. Când iubești, nu te sacrifici. Când iubești, te dăruiești. Sacrificiul e jertfă. Serios, să crești un copil înseamnă să te jertfești?!?
Personal, am lămurit cu mama această situație, pentru că, din păcate, avea obiceiul să spună „cât m-am sacrificat eu să vă fie bine“, și i-am spus limpede că nu cred asta, pentru că eu știu că viața ei a decurs normal: a avut un job care i-a plăcut, o gașcă de prieteni cu care s-a distrat, a făcut tot ce a avut ea chef să facă, în măsura acelor vremuri, iar mie mi-a oferit ceea ce orice părinte poate să-i ofere copilului și… aș fi fericită să spună cinstit că a făcut-o cu bucurie! Am ajuns amândouă la concluzia că a fost cu reală bucurie, iar de atunci mama nu mai spune că a făcut sacrificii.
Cum să reacționeze o mamă când dă nas în nas cu ostilitatea, cu respingerea copilului la diferite vârste (4-5 ani, apoi la pubertate și adolescență)?
Un copil te alungă pentru că vrea să-l chemi. Un copil îți spune să pleci pentru că vrea să știe că te vei întoarce. Așadar, trebuie să trateze orice urmă de ostilitate cu iubire. Să nu uite nici o secundă că are în față un boț de om care gândește și acționează ca un om mare… și care trebuie tratat ca atare. Copiii au o minte sclipitoare și ne vor deștepți! Ne provoacă și, dacă noi, în loc să răspundem provocărilor cu inteligență, ne poziționăm ca victime, vom pierde respectul copiilor noștri.
Care sunt cele mai importante 3 lucruri pe care un părinte ar trebui ar trebui să-l învețe pe copil?
Că s-a născut din iubire, că un părinte poate ierta cât nu poate un copil să greșească și că părintele e acolo ca să-l ajute să găsească drumul pe care să fie fericit.
Iubire în exces există? Obrăznicia/ratarea copilului din cauza iubirii în exces? Sau e vorba de altceva?
Prea multă iubire n-a omorât pe nimeni. Prea multă ură (sper să nu vă loviți de ea vreodată), prea multă disciplină, prea multe reguli și prea multe restricții omoară creativitatea, încrederea, pasiunea. Poate prea multă posesivitate, prea multă implicare… Sunt părinți care confundă iubirea cu nevoia lor de a face lucruri în locul copiilor, de a lua decizii pentru ei și, în general, setează un nivel ridicat al așteptărilor. Ei numesc asta iubire… și dacă răspunsul nu e aidoma, apare dezamăgirea.
Ghid de bune practici pentru mamă și copil, ca viața să fie cu zâmbetul pe buze.
Mama trebuie să-și asculte copilul. Să-l ajute să se împrietenească ușor cu tot ce îl înconjoară: oameni, locuri, alimente, haine, jucării, situații aparte. E în puterea mamei să facă asta.
Mama trebuie să fie frumoasă în fiecare zi, îngrijită și luminoasă, uneori, elegantă. Mama trebuie să-și deseneze un zâmbet pe buze de fiecare dată când își privește copilul și trebuie să inventeze în fiecare zi motive de bucurie (și pentru ea, și pentru ceilalți). Mama trebuie să aibă încredere în ea și să ia decizii bune pentru viața ei, astfel încât copilul să crească în armonie. Orice copil merită o mamă fericită.
Aplicăm pedepse copiilor? Dacă da, ce fel de pedepse?
Eu am aplicat. Toate pedepsele penibile le-am bifat. Nu mi-a scăpat niciuna. Am făcut multe greșeli din cauza faptului că m-am simțit neputincioasă… nu știam cum altfel să reacționez. Din păcate, multe pedepse le-am strigat, verbal, nici măcar nu mai contează că nu le-am pus în aplicare… Furia mi-a stăpânit de multe ori reacțiile și am luat decizii nefericite. Cred însă că nu trebuie să fie pedepse, poate ar trebui stabilit un sistem de „daune“. Atunci când strici ceva, pierzi ce-ai stricat… atunci când încalci o înțelegere, ai stricat-o și, normal, pierzi toate beneficiile care decurg din ea… Din păcate, noi, când îi pedepsim, ne enervăm pe o problemă și o transformăm într-o dramă invocând situații nenumărate… de la nașterea copilului până în zilele noastre. Deci nu aplicați pedepse. Rafinați comunicarea!
Comentează afirmația „Eu sunt prietenă cu fiul/fiica mea, așa că eu nu-i pot atrage atenția când greșește, iar el/ea își ia absolut singur/ă deciziile“.
Eu sunt prietenă cu fiica mea, până într-un punct. De la punctul acela mai departe sunt mama care are datoria să fie ghid. Lucidă și pragmatică. Asta nu înseamnă că trebuie să-i impun punctul meu de vedere, ci să o fac să vadă și să înțeleagă și celelalte opțiuni. O ajut să privească problema în ansamblu, ca apoi să tragem împreună concluziile. Decizia însă îi aparține.
Cu limite sau fără limite pentru copil?
Cu limite, normal. În toate. E drept, e foarte greu să trasezi limite cu fermitate, iar ele să fie împachetate totuși în blândețe. Limitele nu fac decât să-l învețe pe copil măsura. Și nouă, adulților de astăzi, ne lipsește obișnuința asta de a trasa limite, pentru că nouă nu ni s-au pus limite… am avut libertăți sau interdicții. Nu ne-am intersectat cu nuanțele.
Din experiența ta, ce aduce rezultatele cele mai bune în educația copilului, în păstrarea lui pe o cale sănătoasă?
Iubirea, răbdarea, timpul pe care îl petrecem împreună cu el ajutându-l să descopere lumea, bucurându-se de parte frumoasă și încercând să o înțeleagă pe cea neplăcută. Să știi când cu adevărat e nevoie de tine și să fii acolo sunt cele mai importante lucruri. Copiii nu au nevoie de noi tot timpul. Dar când au nevoie e esențial să le dăm tot timpul necesar.
Câteva detalii despre proiectele și emisiunile tale.
Anul a început frumos, cu o emisiune nouă la Radio Europa FM, „Antrenorul Părinților“, care e în fiecare duminică, de la ora 10. Aduc în studio părinți care au relații bune cu copiii lor, părinți care au reușit să gestioneze situații speciale din viața celor mici și încercăm să ne inspirăm de la ei. Vreau să aflăm împreună cum au procedat ei în cazul divorțului, al adopției sau al mutării în altă parte și chiar să aflăm cum cresc micuții românilor stabiliți în alte țări. O să mă întâlnesc și cu părinții din țară, în câteva workshopuri, și, nu în ultimul rând, lucrez mai departe la colecția de jocuri. Scoatem „Jocuri de Jucat Primăvara“ și sper ca, până la sfârșitul anului, să avem 365 de jocuri – instrumentul pentru părinți la care nu-ți ascund că visez de câțiva ani.
Anul acesta, ducem povestea din Casa Zurli în cele mai mari orașe din România și le spunem copiilor povestea din casa noastră, care e asemănătoare cu poveștile din casele lor. Vreau să strângem rândurile voluntarilor Zurli și să ne implicăm în cât mai multe acțiuni de voluntariat. Se anunță un an plin de activități, care sper să fie de un real ajutor pentru mame.
Orice alt aspect considerat relevant și la care întrebările mele nu au făcut referire.
Campania „Adoptă o mamă“, pe care o fac de 4 ani la fiecare început de primăvară, a ajuns anul acesta într-un punct important al evoluției sale: mamele care au pregătit cadouri pentru alte mame, aflate în situații speciale, s-au și întâlnit cu ele în cadrul unui eveniment. Visul meu este ca ele să țină legătura și pe parcursul anului și, astfel, mama care a adoptat o altă mamă să devină un reper important pentru mama aflată în nevoie. Cred că, încet-încet, vom ajunge acolo și multe mame cu nevoi speciale vor găsi în femeile care trăiesc vieți bune o mână întinsă și o vorbă de mângâiere, poate chiar un ajutor important, fie el material sau social.
Părerea specialistului – Gaspar Gyorgyi ne spune:
Creșterea, educarea și mai ales sprijinirea copiilor (sau ceea ce azi numim „parenting“) sunt un job colosal, dacă ne propunem să-l facem conștient. Știm că în viața unei mame există perioade de bucurie extremă, dar și momente de frustrare inimaginabilă. Sunt, de asemenea, nenumărate ocaziile de mândrie maximă, dar și de jenă sau teamă. Fiecare copil îi oferă mamei la schimb iubire, atenție și apreciere, dar în mod evident nevoile unei femei sunt atât nenumărate, cât și variate, motiv pentru care echilibrul psihologic și emoțional al acesteia nu poate fi dobândit exclusiv din relația de parenting.
Vreau să subliniez că, indiferent de etapa dezvoltării copilului, într-o măsură sau alta, fiecare mamă are dreptul la timp pentru sine, pentru iubirea romantică, pentru job și, desigur, pentru distracție și socializare. Iar pentru ca o mamă să-și respecte drepturile ca ființă umană și femeie, ea are nevoie să fie conștientă de acestea; are nevoie să-și permită să trăiască și în afara responsabilităților care țin de parenting. Majoritatea oamenilor de știință din domeniul psihologiei relaționale și al dezvoltării copilului ne spun că nicio ființă umană nu are nevoie de o mamă perfectă; copiii lumii au nevoie de mame suficient de bune. Ceea ce înseamnă că nicio mamă nu merită să cadă pradă sacrificiului extrem, renunțării la sine sau mentalității de victimă.
Mai mult, este înțelept să le oferim copiilor un model sănătos în acest sens. Cu alte cuvinte, e benefic pentru amândoi ca eu să mă străduiesc să fiu adultul care mi-aș dori să devină copilul meu și nu invers (să-l forțez să devină el adultul care nu am fost eu).
Material preluat din numărul de martie 2019 al Revistei Femeia.
Text: Cătălina Oprea
Foto: arhiva personală