Fiecare mamă este specială pentru copilul ei, e unică și are o poveste cum nu s-a mai auzit. Poveștile care urmează sunt trei dintre alte trei milioane. Și sunt, cel puțin așa îmi place să cred, mai aparte.
În ultimii ani, viitoarele mămici (cele mai multe) își programează cu destul de mare atenție când să aducă pe lume unul, hai doi copii. Ce trece de doi e considerat deja aventură sau inconștiență. Să vină copilul nici prea devreme – să naști la 20 și un pic de ani nu se mai poartă de mult –, nici prea târziu – după 40, deja apar complicațiile –, pentru că organismul nu ține seama de progres, carieră și egalitatea sexelor și se încăpățânează să fie numai bun de a da naștere între 25 și 35 de ani.
Ana Pantelimon, 48 de ani, patru copii: Daniel, 25 de ani, Sergiu, 16 ani, Anastasia și Georgiana, trei ani și jumătate
Naștere la mineriadă
Am aflat despre Ana de la o prietenă care mi-a povestit entuziasmată despre o doamnă care are două fete gemene. M-am gândit că este, într-adevăr, o mamă specială, pentru că nu-i ușor să ai grijile la pătrat, chiar dacă și bucuriile sunt pe măsură. Când ne-am întâlnit, surpriză: Ana avea și doi băieți mari, foarte mari. Daniel, primul, s-a născut la mineriadă. „Era 19 iunie 1990, minerii erau la Universitate şi eu eram în travaliu la Spitalul Colţea, cu teama că doamna doctor nu o să poată veni, dar totul a decurs aşa cum trebuia și am născut un băiat voinic.” Avea 22 de ani, iar George, soțul, 23. El a fost cel hotărât, era curios cum se vor
descurca în rolul de părinți. Și s-au descurcat minunat. Iar opt ani mai târziu, din nou un băiat. Ceva mai firav, dar foarte gălăgios: Sergiu, care, după ce a făcut câțiva ani fotbal de performanță, când i-au dat tuleiele adolescenței, și-a descoperit adevărata vocație: baletul. Este elev la Școala de Coregrafie și vrea să facă balet clasic. Mama, care acum îi vine până la umăr, e atât de mândră, că a uitat de întrebarea despre gemene și-mi povestește cât de talentat e băiatul ei, cum a rămas singurul dintre cei care începuseră școala odată cu el, cum va fi când va deveni celebru.
A treia oară, la pătrat
Avea 44 de ani când a rămas însărcinată a treia oară. Deja se gândea cum o să fie bunică și se ruga de Daniel să se însoare mai repede, să-i facă o nepoțică pe care s-o ducă în parc, la balet… Și, dintr-odată, surpriza cea mare. Ea era cea care se pregătea să nască. Și nu unul, ci doi deodată. „A fost ca o minune a lui Dumnezeu. Recunosc, o vreme am fost destul de șocată. Dar am zis că mergem cu Dumnezeu înainte. E adevărat că, până la două luni de sarcină, nu am spus nimănui, ştiam doar eu şi soţul, eram cam ameţiţi de cap, parcă pluteam. A fost o sarcină cu probleme, dar medicul cu care am născut – aceeași doamnă doctor cu care i-am adus pe lume pe băieți – a spus că pot duce sarcina până la capăt.” S-a chinuit destul de mult (trei luni la pat, cu injecții care să calmeze contracțiile), dar pe 14 octombrie 2012 a născut două fete frumoase foc, Paraschevele, cum le spun în glumă Ana și George.
Greu, dar minunat
Fetele s-au născut mai devreme cu o lună, iar la doi anișori, una dintre ele a făcut o meningită care era cât pe-aci s-o răpună. „A fost foarte greu, am avut momente când am simţit că nu mai pot, dar, a doua zi când mă dădeam jos din pat, o luam cu drag ,de la capăt. Bucuriile sunt foarte mari cu gemeni. Și grijile sunt mai mari, dar eu cred că, dacă ai doar un copil, nu scapi de griji şi tot este greu. Mi-a trecut prin minte de multe ori că nu o să mai pot crește copii. Şi acum am mici îndoieli pentru în viitor, dar, cu nădejde în Dumnezeu, sper că vom reuși. Băieţii le iubesc foarte mult, se joacă cu ele, cel mare le răsfaţă cu hăinuţe, jucării şi dulciuri. Iar eu îi iubesc foarte mult pe toţi patru şi, pentru că ei există, trebuie să fiu sănătoasă şi puternică!”
Anduța Karetsou, 35 de ani, doi copii: Konstantinos, 10 ani, și Eleni, 7 ani
Tânără, fără prejudecăți
Când am cunoscut-o, nu împlinise 30 de ani, arăta de 20 și era cu ochii sfoară după un ghemotoc de băiat blond cu ochii mari, de vreo cinci anișori. Alături, în cărucior, un ghemotoc și mai mic, o fetiță. Inițial, am crezut că e sora mai mică a mamei copiilor. M-am prins repede că e mama, nu atât după privirea de vultur, cât mai ales după tresăritul puternic la orice mișcare mai „periculoasă” a băiatului. Acum, când m-am apucat să scriu despre mame speciale, mi-am amintit că-mi povestise cum e să fii mamă din vreme. Ne-am întâlnit și am povestit pe larg. Anduța Karetsou are acum aproape 35 de ani și doi copii mari, frumoși și luminoși. Și ea arată de 25 de ani! „Când am rămas însărcinată cu Konstantinos, a fost o surpriză extraordinară. Nici nu mi-am pus problema dacă sunt pregătită să fiu mamă sau nu, aveam 25 de ani, încredere cât cuprinde că pot să fac orice, un job bun şi o relaţie stabilă de șase ani. Dar nu eram, cum se spune, luați cu acte. Așa că, până să-mi imaginez cum o să mă descurc ca mamă, a trebuit să mă gândesc cum îi spun mamei.”
Copil cuminte, mamă antrenată
După ce au intrat în rândul lumii,cu nuntă ca-n filmele grecești (soțul este grec get-beget), Anduța s-a bucurat de o sarcină superbă. Depresie? Ce-i aia? „Am fost foarte fericită toată perioada, iar naşterea a fost ca la carte. În prima lună, am avut ajutoare de nădejde, mama și soacra dimpreună – nici una nu împlinise 50 de ani, amândouă erau foarte calde şi experimentate. Plus că bebe K. era foarte liniştit şi nu am fost privată de somn. Nici nu știam ce-i aia depresie post-partum. În schimb, de când am devenit mamă, s-a instalat frica – să nu se întâmple cava cu el sau cu noi –, iar asta n-a prea trecut nici acum. Și nu cred că va trece. Privind în urmă, cred că primul copil a venit chiar la momentul potrivit; dacă am fi urmat traseul normal (nuntă, copii), am fi întârziat să devenim părinţi şi am fi fost mult mai speriaţi.
Al doilea, cu program
Avea 28 de ani când a rămas însărcinată a două oară. Mamă cu experiență, dar și cu mai multe informații. Așadar, mai ngrijorată
în timpul sarcinii. „Eleni a fost programată. Eu am fost crescută în spiritul doi oameni a unit Dumnezeu, doi copii trebuie să dea înapoi, așa că am pus la cale al doilea copil. Pe lângă mult mai multele întrebări pe care mi le-am pus în timpul sarcinii, am avut altă grijă: cum va primi Konstantinos noul membru al familiei. Din fericire, lucrurile au decurs destul de armonios până acum, copiii au crescut frumos, dar am senzaţia că partea grea abia acum începe. Sarcina, naşterea şi vârstele mici mi se par floare la ureche pe lângă problemele de copil şcolar și adolescent. Dar sunt sigură că va fi bine.”
Irina Tudor Dumitrescu, 56 de ani, un copil: Matei, 10 ani
După zece ani
Da, este vorba chiar despre mine, autorul acestui articol. Este chiar experiența mea, una minunată. Iar când spun minunată, mă gândesc chiar la sensul de minune. Pentru că Matei a venit pe lume când nimeni, nici chiar eu, în străfundul sufletului meu, nu mai speram. A venit după ce încercasem tot felul de manevre – pe vremea aceea, povestea cu inseminarea artificială era mai degrabă o poveste –, după ce mi se spusese că nu am absolut nimic, că Aurelian, soțul meu, e bine mersi din punctul de vedere al fertilității, după ce nu se întâmplase nimic! Și, culmea, când a apărut, nu mi-a venit să cred. Am pus-o pe seama menopauzei. Când am simțit însă oarecare grețuri, ceva amețeli, o sensibilitate un pic exagerată la mirosuri, mi-am luat inima în dinți și i-am spus și lui. Și am luat un test de sarcină.
Împreună aveam 100 de ani
De emoție, am greșit prima încercare. Am reușit-o însă pe a doua, iar acum, după zece ani, am un nod în gât când îmi amintesc cum urmăream amândoi liniuțele roz care deveneau din ce în ce mai clare. Aveam, da, 100 de ani împreună. Eu 45, el 55. Ce facem? l-am întrebat. Cum ce facem? Îl facem, mi-a răspuns. Mi-era o frică groaznică. M-am gândit, instantaneu, că, atunci când copilul va avea 16-17 ani, adolescent fiind, eu voi avea peste 60 – nu mai stau acum să fac socoteli precise. M-am gândit însă că minunea trebuie trăită și am trăit-o! Am avut o sarcină foarte ușoară, fără probleme, fără medicamente, doar cu o sumedenie de analize obligatorii din pricina vârstei. Cea mai cumplită experiență a fost amniocenteza. Și nu analiza propriu-zisă – între noi fie vorba, aia a fost chiar amuzantă, pentru că doctorița de la ecograf îmi povestea cum se ferește copilul de ac –, ci cele șapte zile de așteptare până la aflarea rezultatului. Și momentul acela când m-am întâlnit cu medicul pe culoarul spitalului și mi-a dat hârtia. M-am uitat și n-am înțeles nimic: niște cifre care-mi jucau înaintea ochilor împăienjeniți. M-a bătut pe umăr și mi-a spus doar atât: „E bine!” Au fost cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-a spus vreodată cineva.
Sunt mamă
Matei arăta ca un pisoi la naștere, dar a fost un copil sănătos. Cu toate astea, două luni am dormit cu o mână pe el, trebuia să-l simt cum respiră. Apoi, a început să fie mai ușor, dar mereu am stat cu inima strânsă: să fiu atentă, să nu aibă ceva și eu să nu-mi dau seama la timp. Când a crescut, a început să fie amuzant: la plimbare, în parc, prin magazine sau cine mai știe pe unde mergeam împreună, oamenii simțeau nevoia să fie simpatici și i se adresau copilului vorbind despre mine ca despre bunica. Sunt mama, spuneam de fiecare dată răspicat – până când a învățat Matei să vorbească, iar atunci o spunea el, distrându-mă pe seama fâstâcelii interlocutorului. În ultimii ani, nu mi s-a mai întâmplat, poate pentru că el a crescut, poate că lumea din București s-a obișnuit cu mame mai trecute. Sau poate pentru că nici nu contează!
Citește și:
Cum poți să ai cel mai fericit copilaș și ce fac mamele iubitoare pentru copiii lor
Relațiile dintre frați la maturitate
Articol preluat din ediția de martie 2016 a revistei Femeia.
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Foto: Radu Vintilescu