Mediator intre parinti

Exista familii care au la baza relatii disfunctionale intre cei doi parinti, iar influenta negativa a acestor relatii cuprinde nu numai viata de cuplu, ci se extinde si asupra copiilor. Parintii sufera fiecare in felul lui, nu se simt bine intr-o atmosfera de tensiune, sunt angrenati in lupta pentru putere sau dominare, dar o suferinta mai mare ii va afecta pe copii, marcandu-le personalitatea si relatiile viitoare. In aceste situatii, din pacate, copiii nu au cum sa cunoasca ceea ce ar trebui sa reprezinte mediul familial: siguranta, intelegere si iubire neconditionata.

De multe ori, ei sunt pusi de timpuriu, fara sa-si doreasca, in rol de mediatori ai parintilor. Atunci se inverseaza chiar rolurile dintre ei si parinti: ei devin “parintii” parintilor, iar adultii se comporta ca niste copiii care nu reusesc sa-si rezolve conflictele singuri. In astfel de familii, copiii sufera o maturizare timpurie, fortata, nu sunt lasati sa isi traiasca copilaria sau adolescenta in mod firesc.

“Du-te si spune-i lui taica-tu ca nu mai vreau sa discut cu el, pana nu face ce i-am spus de mii de ori!”, “M-am saturat de isteriile maica-ti! Spune-i ca am plecat la o bere cu baietii! Macar ei ma inteleg!”, “Nu ma mai intorc acasa pana cand nu vine sa-si ceara iertare, asa sa-i spui!” – sunt doar cateva mesaje pe care copiii sunt presati sa le transmita unuia dintre parinti cand ei se cearta.

Copiii invata sa prelucreze mesajul, sa-l dea parintelui respectiv intr-o forma cat mai putin dureroasa, sa faca fata tensiunii dintre cei doi. Exista multa teama in sufletul acestor adolescenti, neputandu-se baza pe maturitatea parintilor si nestiind ce va urma intre ei. Ei traiesc doar intre certurile dintre mama si tata si sunt de cele mai multe ori doar intermediarii relatiei lor prezente. Nimeni nu se gandeste la ce simt acesti copiii, nimeni nu ii mai vede. Adultii sunt atat de prinsi in lupta lor, incat uita ceea ce reprezinta ei pentru copiii lor. Iar copiii nu se mai simt nici iubiti, nici protejati.

De cele mai multe ori, copilul este tras in diverse “aliante” cu unul sau cu celalalt dintre parinti, de obicei de catre cel mai vulnerabil dintre ei. Mama se plinge fetei de neajunsurile si dezamagirile pe care sotul i le-a provocat de-a lungul convietuirii. Mama nu mai vrea sa relationeze cu sotul si atunci se intorce spre propriul copil. Rolurile se inverseaza, fata devine mama, iar mama suplineste relatia nereusita cu propriul sot prin aceea, nefireasca, de “prietenie” cu fiica. Inutil de spus cat de distructiva pe termen lung este aceasta pozitionare, cat de distorsionata este vederea despre viata, cuplu, relatii interumane, a copilului, a adolescentului.

In mod normal, parintii trebuie sa aiba maturitatea de a-si gestiona singuri conflictele dintre ei, neimplicand copiii, sau avand grija ca acestia sa nu ia parte la discutiile lor. Asta nu presupune ca parintii sa ascunda un conflict, ci sa-l rezolve singuri sau sa fie mediati de persoane mature si neutre.

Reprosurile, jignirile, injuriile, ultimatumurile, manipularile ii dezorienteaza pe copii, le produc teama si le creeaza modele deformate despre ceea ce reprezinta un parinte sau despre ceea ce ar trebui sa fie o relatie de cuplu. Daca parintii nu au fost fortati sa fie impreuna, poate ca i-ar ajuta sa-si aminteasca ca un cuplu inseamna doi adulti care se iubesc, se respecta si se apreciaza, isi doresc lucruri facute impreuna si isi cresc cu drag copiii.

• Autor: Simona Tofan, consilier psiholog, este consultant in programul educational Viata mea: un “joc” serios (www.viatameaunjocserios.ro). Simona Tofan este licentiata in Jurnalism si in Psihologie, avand un master in psihologie analitica in cadrul ARPA – Institutul Jung.