„Mai bine mai devreme decât prea târziu“, și-a spus Mihaela Mureșanu când, cu doar două luni înainte să bată clopotele de nuntă, s-a hotărât să fie sinceră cu sine și cu restul lumii și a pus capăt unei relații de zece ani, înainte ca iubirea să se transforme în coșmar.
Ani la rând m-au revoltat versurile unei poezii scrise de Păunescu. N-am fost de acord cu ele când eram doar o copilă și am făcut tot ce mi-a stat în putință să le contest când am devenit femeie. Spre exemplificare: „Aşa e mama, așa a fost bunica/Aşa suntem femei lângă femei/Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica/Doar nişte «ele» ce slujesc pe «ei»“. Am cunoscut nenumărate femei care, în numele iubirii (se amăgeau ele), au continuat să ducă mai departe povara unei relații sau a unui mariaj inechitabil. Uniuni în care iubirea se afla în coada listei de motive pentru care cei doi continuau să trăiască sub același acoperiș. Din fericire, aceste cazuri de dependență bolnăvicioasă sunt pe cale de dispariție, femeile își câștigă, încet, dar sigur, libertatea financiară și pot face față singure, atunci când e necesar, provocărilor vieții. Însă nu toate au curajul să iasă din zona de confort și să devină cârmaciul bărcuței personale. În urmă cu șapte ani, Mihaela a făcut însă acest pas.
„Între mine și el, m-am ales pe mine“
„Aveam totul pregătit și mă măritam cu un bărbat de care mă legau multe, care mă iubea și pe care îl iubeam și eu. Dar cu care nu împărtășeam pasiuni și interese comune. Începuse să devină chinuitor și, după multe frământări și procese de conștiință, am ales să nu intru într-o căsnicie care sigur nu avea cum să reziste în timp“, își începe Mihaela po-vestea. A fost dramatic, sfâșietor, ca-n filme. Se despărțea de bărbatul lângă care trăise zece ani, dintre care în ultimii cinci au locuit împreună. „A trebuit să aleg între mine și el. Știam că îi voi face rău, dar relația noastră era un compromis prea mare între ce-mi doream eu de la viață și ce era dispus el să ofere. M-am ales pe mine și, deși pare o alegere logică, nu este ușor de luat. După o relație atât de lungă, partenerul de viață nu mai este altcineva, e aproape o parte din tine. Renunțând la el, am renunțat la o parte din mine, dar a fost o decizie asumată, pe care n-am regretat-o nici o clipă.“
Și-a dat seama, pentru prima dată, că este singură la două săptămâni după despărțire, când a plecat într-o deplasare din oraș. Când a ajuns la destinație, colega ei și-a scos tele-fonul să-și anunțe soțul că a ajuns cu bine. Mihaela a avut același impuls datorat lungii obișnuințe, dar apoi și-a dat seama că pe ea nu o mai așteaptă nimeni să sune. „Am văzut la un moment dat un film, Trei zile de coșmar, în care Russell Crowe joacă rolul unui bărbat care-și ajută soția să evadeze din închisoare, în pofida tuturor riscurilor. Fostul meu iubit era genul de bărbat care ar fi făcut asta pentru mine. Și singurul din viața mea de până acum. Dar, până la posibilitatea de a fi închisă pe nedrept pentru crimă și salvată din închisoare, rămâne viața de zi cu zi, în care cel de lângă tine trebuie să-ți fie un prieten cu care ai pasiuni comune, nu un supererou.“
„Mai bine un celibat plin de satisfacții“
A avut următoarea legătură la doar două luni după despărțire. „Sigur că nu a mers. O relație (mai ales una atât de lungă) e ca un stat cu propriile legi și reguli. Înveți să funcționezi după ele. Trebuie să-ți capeți autonomia înainte de a începe ceva nou cu altcineva. Trebuie să redevii întreg după ce ai fost jumătatea cuiva atât de mult timp. Din păcate, lucrul ăsta eu l-am aflat după un șir destul de lung de tentative eșuate.“ Au trecut șapte ani de-atunci și încă e singură. Îmi spune că fiecare relație sau legătură pe care a avut-o din momentul anulării nunții încoace a învățat-o câte ceva despre sine, toate au fost etapele unui drum pe care trebuia să-l parcurgă înainte de acea relație finală și deplină, pentru toată viața. Când se va întâmpla asta? „Când voi face alegerile nu după slăbiciuni de moment, intrând în relații care nu au cum să reziste, când voi ști clar ce vreau și voi fi dispusă să aloc implicarea necesară acestui lucru. O relație nu ar trebui să fie un scop în sine. O relație bună și funcțională da. Alternativa este un celibat plin de altfel de satisfacții.“ Se bucură de statutul ei de femeie single. Este un timp pe care-l dedică autocunoașterii, învață să treacă singură prin greutăți și să le depășească, să prețuiască timpul pe care îl are doar pentru ea.
„După tramvaie și bărbați să nu alergi niciodată!“
Au fost momente când i-a trecut prin minte că ar fi trebuit să pună mai repede punct acestei relații care a ținut-o departe de pasiunile ei timp de zece ani. Apoi, cu trecerea vremii, a înțeles un lucru esențial: unele lucruri trebuie să dureze până când s-a spus și s-a făcut tot. Mihaela a decis să plece, sperând să întâlnească acea persoană care să-i împărtășească pasiunile (scrisul și călătoriile) și care, în plus, să o iubească la fel de mult ca acela pe care l-a lăsat în urmă. Nu a întâlnit încă această formulă ideală, dar e convinsă că lucrurile se vor lega de la sine atunci când va fi pregătită. „O bună prietenă îmi tot spunea într-o perioadă în care îmi înecam amarul sentimental în muncă: «Miha, după tramvaie și bărbați să nu alergi niciodată! Dar, dacă vrei să prinzi vreunul, ieși și tu în stație!» Oricât adevăr ar fi în acest sfat, întâmplarea face ca una dintre relațiile mele să fi început când eram foarte departe de stație. Era 8 martie, duminică seară, iar eu mă aflam la birou. Lucram. Un tip m-a adăugat în lista de prieteni și mi-a trimis un mesaj de «la mulți ani!» Când l-am văzut, inițial m-am enervat, am cercetat să văd cine e – le aveam prietene în comun pe colegele mele de apartament de-atunci. Le-am sunat. Am primit confirmarea că e un tip OK, un prieten bun, că fusese în vizită weekendul trecut pe la noi – dar cum eu nu eram niciodată acasă… După toate asigurările, i-am răspuns la mesaj. Am schimbat 22 de mesaje în seara aceea și, la câteva zile, am început o relație care a durat aproape un an. L-am cunoscut pe Facebook pentru că, atunci când puteam să o fac în formă clasică, acasă la mine, prin prietenele comune, eram la o petrecere, încercând să ascult sfatul amicei mele și să mai ies și eu «prin stație». După întâmplarea asta, cred că pur și simplu trebuie să fii disponibilă emoțional pentru o relație și universul va aranja lucrurile să se întâmple în favoarea ta.“
Un personaj în căutarea propriei povești
În urmă cu doi ani, a început să participe la un atelier de scriere dramaturgică numit „Scrie despre tine“. Clar nu voia să scrie despre ea, își dorea doar să creeze o piesă de teatru pentru un proiect social, dar replicile nu-i ieșeau cum trebuie. Până la urmă, a trebuit să scrie despre sine, pentru că aceasta era metoda prin care putea învăța cel mai ușor să compună replici, transcriind conversații pe care le-a purtat chiar ea sau le-a auzit în jur. „S-a decis ca eu să scriu despre anularea nunții; de fapt, despre tot parcursul relației care s-a încheiat așa de abrupt. Era un subiect despre care nu discutam cu nimeni, era o cameră în care nu intram niciodată și în care lucrurile rămăseseră așa cum am închis ușa după ele. Am scris piesa Fără compromisuri, care s-a citit în lectură publică în prima ediție a Festivalului «Scrie despre tine», în primăvara anului trecut. Acum, lucrez la producerea ei și va avea premiera în ediția a doua a festivalului, în toamna aceasta. Am înțeles, cu această ocazie, de ce a acționat celălalt așa cum a făcut-o în momente în care am considerat că a fost egoist, m-am văzut și pe mine în toată slăbiciunea mea, am înțeles de ce a fost bine că am avut o relație care s-a terminat. Am închis ușa după ce mi-am luat din cameră ce trebuia și am sigilat restul.“ O scenă memorabilă, care i-a rămas în minte după anularea nunții, este imaginea mamei care le suna din bucătărie pe toate mătușile cu care împărtășise până atunci detaliile rochiilor de ceremonie, să le anunțe că nunta nu va mai avea loc. A surprins-o și a bucurat-o că toate femeile din jurul ei i-au susținut decizia. Nici una nu a condamnat-o. „Știu că majoritatea sunt prinse în relații de conveniență, pentru care familia a însemnat un sacrificiu personal. Mai știu că nici una nu ar fi avut curaj să trăiască altfel. Nici eu nu am curaj încă să o fac cu totul asumat, dar nici nu mă încumet la renunțarea de sine care ar fi pentru mine acum o familie. Între timp însă, de când am devenit un personaj, lucrurile sunt mult mai simple. Privesc ce mi se întâmplă dintr-un colț, de sus și las povestea să se scrie, fără să mă mai supăr că nu urmează firul prestabilit. Întotdeauna, imaginația și întâmplarea aduc ce e mai frumos în fiecare poveste, trebuie doar să le dăm frâu liber, iar atunci când devii scriitorul propriei vieți, aceasta începe să-ți aparțină.“
Articol preluat din ediția de aprilie 2014 a revistei Femeia.
Autor: Adriana Moscu
Sursa foto: Vlad Stănescu
Machiaj: Ioana Cristea
Coafură: Iulian Urlan