Esti aici
Femeia.ro > Familie > Obiceiuri de nuntă

Obiceiuri de nuntă

La început de tot, când oamenii au devenit agricultori și, implicit, sedentari, trăiau în grupuri mari care administrau la comun pământ, recolte și… urmași. Pe vremea aceea se purta, să spunem așa, poligamia. Și, cum femeile au fost întotdeauna mai numeroase (bărbații, mai lesne muritori din pricina luptelor pentru teritorii și hrană), s-au nimerit mai multe pe cap de bărbat. Să fie urmași din belșug!

Monogamie, de sănătate

Într-o primă etapă, lucrurile stăteau bine pentru poligamie, dar la un moment dat spaima de bolile luate de la unii la alții (probabil că această nenorocire era pusă pe seama vreunui blestem) i-a determinat să limiteze numărul de soții. De teamă că nu vor mai putea face copii (cam ăsta era rezultatul „blestemului“), bărbatul a început a se mulțumi cu o singură femeie.

Prima societate sedentară a fost chiar în zona Mării Galileei, unde, inițial, doar preoții erau monogami.

Trei avantaje ale poligamiei:

√ mult mai mulți urmași, familie mai mare așadar;

√ mai multe pământuri, animale, produse;

√ copii mai sănătoși, mai bine crescuți.

Un an, de încercare

În perioada Vechiului Testament, căsătoriile se încheiau la vârste fragede, mai degrabă aranjate de familie decât consecinţa dragostei, dar numai în urma unui an de încercare. Acest an de încercare era echivalentul logodnei de mai târziu.

În perioada descrisă în Vechiul Testament, Erusin (termen iudaic pentru logodnă) era un eveniment, o perioadă mai importantă decât căsătoria. Pentru că în timpul logodnei se petrecea cel mai important lucru: încheierea contractului de căsătorie. Evident, între tatăl miresei și logodnic!

Prețul corect

Înainte de încheierea contractului – încă o dată, căsătoria era privită mai degrabă ca o afacere –, era stabilit prețul miresei. Practic, mireasa era cumpărată. Așa cum se procedează și acum prin anumite zone din Orientul Mijlociu. Moharul, așa se numea acea taxă, se stabilea prin negocieri între viitorul mire sau tatăl acestuia și tatăl miresei. În funcție de starea socială a celor două familii, moharul era mai mic sau mai mare. Scopul declarat al moharului era de a asigura viitorul fetei în cazul în care ar fi rămas văduvă şi nu ar fi avut cu ce să-şi susţină copiii. Cu vremea, obiceiul moharului s-a transformat, în societatea occidentală mai ales, în zestre.

Iosif, logodnicul Preacuratei, a fost mai degrabă însoţitor şi protector decât soţ în adevăratul sens al cuvântului. Fiind numai logodnic, actul sexual nu s-a consumat niciodată între el și Fecioară.

Logodna creștină

Înainte de a se căsători, mirii îşi făceau o făgăduială pecetluită cu inele, semn al iubirii (diferit de inelele de căsătorie). Această făgăduială că vor fi unul altuia mire şi mireasă se numea şi se numeşte logodnă (cuvânt slav care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie). Biserica binecuvântează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare cununiei, care se face de cele mai multe ori împreună cu aceasta din urmă. Logodna binecuvântată de biserică nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească. Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei o constituie punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.

Sfânta taină a cununiei

Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui“. Aşa, spun cărţile sfinte, a fost instituită căsătoria. De Însuşi Dumnezeu după ce a creat omul, pe Adam. (Facerea 2, 18)

Slujba de căsătorie, este considerată una dintre cele 7 Sfinte Taine al Bisericii Creștin Ortodoxe. Aceasta, spune Biserica Ortodoxă, nu se poate desfăşura decât în casa Domnului. Cei doi miri vor sta în naos, în centrul Bisericii, şi vor fi cinstiţi precum împăraţii. De aceea sunt încununaţi. Vor bea apoi din acelaşi pahar, vor mânca din aceeaşi bucată de pâine. Vinul și pâinea, binecuvântate înainte, reprezintă simbolul nu numai Trupul și Sângele Mântuitorului, dar și simbolul comuniunii şi unirii celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună.

La început, cei doi miri împărtășeau doar paharul cu vin, aşa cum spune și rugăciunea de binecuvântare, abia mai târziu s-a adăugat şi pâinea.

Cunoaştere şi comunitate

În Sfânta Scriptură, unirea conjugală a bărbatului cu femeia este numită „cunoaştere“: Adam „a cunoscut pe femeia sa şi ea a zămislit şi a născut“ (Facerea 4, 1) sau „Cain a cunoscut pe femeia sa, care a născut“. (Facerea 19, 6) Prin Taina Căsătoriei, bărbat şi femeie primesc har şi sunt primiţi în comunitatea Bisericii, comunitatea celor ce se împărtăşesc cu Sfintele Taine. Cei doi nu-şi mai aparţin doar lor, ci şi Bisericii, dar acum altfel decât mai înainte. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.“ (Facerea 2, 24)  Căsătoria este indisolubilă, adică una singură pe toata viaţa: „Ceea ce Dumnezeu a unit  omul să nu despartă“. (Matei 19, 6 ) Numai moartea îi poate despărţi în chip firesc pe cei doi soţi.

Cinstită-ntru totul să fie căsnicia, şi patul ei fie ne-ntinat, căci Dumnezeu îi va judeca pe desfrânaţi şi pe adulteri. (Evrei 13, 4)

Nunta din Cana

Începutul minunilor a fost făcut de Iisus la o nuntă. Nunta din Cana, nuntă pomenită și în slujba cununiei. Simeon, membru al grupării zeloților, L-a invitat la nunta sa pe cel care deja începuse să-și propovăduiască învățătura, Iisus Hristos. Stând la masă, Maria, Maica Sa, i-a spus că mirii au rămas fără vin. Atunci Iisus a făcut prima minune: a prefăcut apa în vin. Când Simeon a văzut minunea aceasta, a lăsat mireasa, nunta și casa și a urmat după Hristos, „prietenul și făcătorul de minuni și aducătorul de mireasă, și Mirele sufletelor celor curate“. „Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei şi și-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.“ (Ioan 2, 11)

Săvârşirea cununiei în casă sau aiurea este îngăduită doar rareori şi numai din motive bine întemeiate. Pentru aceasta, este nevoie de dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.

Simboluri și semne

Fiecare lucru are un rost, fiecare are o poveste, fiecare semnifică ceva foarte important.

Cununiile

Coroanele care se pun pe capul mirilor se numesc cununii. Acestea sunt făcute asemenea celor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curăţiei şi fecioriei mirilor, înzestrarea cu puterea de a da viaţă, de a naşte. Înainte ca preotul împreună cu nașii să pună coroanele pe capetele mirilor, se şi cântă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste, încununează-i pe dânşii!“

Evreii aveau (și-l au încă) un obicei care s-a tradus mai apoi în… cununii: mirele și mireasa sunt așezați în jilțuri care sunt ridicate de nuntași deasupra capetelor, pe ritm de tamburine. Aceasta simbolizează faptul că în acea zi mirii sunt regi.

Paharul

Paharul de obşte înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi, pe care ei o vor împărtăşi împreună de aici înainte. Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă mirilor să guste odată cu paharul de obşte.

În timp ce preotul le dă mirilor să bea și să mănânce, corul cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema“.

Inelele

Iubirea fără început și fără sfârșit. Obiceiul de a purta inele ca simbol al iubirii pentru partener vine din Egiptul antic. Numai că ei purtau un fel de inele mai aparte, vegetale, care confirmau căsătoria. Mai târziu, în secolul I d.H., Papa Nicolae I a impus folosirea metalelor prețioase pentru inele, ca fiind mai rezistente. În creștinism există obiceiul de a pune inelele pe mâna dreaptă în momentul logodnei, ca parafă a promisiunii. Apoi sunt mutate, în timpul slujbei de cununie, cu ajutorul nașilor, pe mâna stângă.

Vălul

De când e căsătoria e și vălul, voalul de mireasă. Purtat ca scut împotriva duhurilor rele și ca simbol al supunerii femeii în fața mirelui, voalul mai avea un rol, mult mai practic, acela de a ascunde fața miresei. Pentru că, așa cum aminteam, mult timp căsătoriile au fost doar afaceri, aranjate de cele mai multe ori fără ca mirii să se cunoască. Iar mirele nu putea vedea cum arată aleasa decât după ce căsătoria fusese perfectată!

Luna de miere

Expresia vine de foarte demult, iar prima consemnare s-a făcut în Babilon. Aici era obiceiul ca în prima lună după nuntă, ginerele, la îndemnul hotărât al tatălui miresei, trebuia să bea zilnic o băutură „dătătoare de puteri“ pe bază de miere fermentată. I se spunea mied, hidromel sau licoarea zeilor. Și în Grecia antică era cunoscută expresia, și licoarea. Se mai povestește că și mai demult, când bărbații își răpeau viitoarele neveste, stăteau o vreme doar ei doi, să se cunoască, să se iubească. Și beau mied.

Părinţii sufletești

Fiecare creştin se naşte din părinţii trupeşti, apoi renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii sufleteşti, adică de naşi. La fel se întâmplă şi după cununie, când cei doi miri renasc într-un nou şi unic trup, trupul familiei creştine, alături de naşi, părinţii sufleteşti.

Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai temeiniciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi trăiniciei legăturii pentru tot restul vieţii.

♣ Naşii trebuie să fie cununaţi, creştini ortodocşi;

♣ Ei îi însoţesc pe tineri la biserică/altar;

♣ Naşii îşi asistă finii atât la logodnă, cât şi la cununie;

♣ Îndeplinesc împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, precum punerea inelelor în degetele mirilor, la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie;

Naşii ţin în mână lumânări aprinse (pe vremuri, făclii), simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de la Dumnezeu şi al bucuriei nuntaşilor.

Naş vine din greacă, anadekomeno, și înseamnă cel care ia asupra lui; cel care garantează; cel care se pune chezaş.

Dansul profetului

În timpul slujbei de căsătorie există un moment numit Isaia, dănţuieşte!, în timpul căruia mirii, naşii şi preoţii se prind de mâini şi înconjoară masa, în timp ce corul cântă: „Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi Omul. Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim…“ etc. Se cântă, de asemenea, şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: „Sfinţilor Mucenici…“ şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule…“, care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie. Semnificaţia acestui moment este în primul rând bucuria. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, spune catehismul, Biserica ne duce cu gândul la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales prorocul Isaia. (7, 14) Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântare, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit prorocia.

Obiceiuri de nuntă vechi…

Pe lângă ritualul creștin, o nuntă țărănească trebuie să urmeze anumite tradiții străvechi. Nu există nuntă adevărată fără a respecta aceste obiceiuri.

În ultimul timp, chiar și nunțile de la oraș urmează tipicul popular, diferit în amănunte de la o regiune la alta, plin și el de simboluri și semnificații.

Vigoare și viață lungă

În dimineaţa nunţii, ginerele împodobeşte doi brazi cu panglici colorate, mere și colaci. Brazii sunt purtaţi de flăcăi, tineri necăsătoriţi, până la casa naşului. Leagă unul în faţa porţii, apoi alaiul îşi continuă drumul către casa miresei, unde leagă cel de-al doilea brad. Bradul  simbolizează vigoarea și viaţa lungă şi îmbelşugată a viitoarei familii.

Bărbieritul și voalul

Un prieten apropiat îl bărbiereşte, în mod simbolic, pe ginere. O dată bărbierit, se cheamă că a devenit bărbat. Naşa, mama miresei şi câteva prietene apropiate ale fetei o ajută pe viitoarea nevastă să se îmbrace, timp în care lăutarul cântă „Ia-ţi, mireasă, ziua bună!“. La sfârşit, naşa singură îi pune voalul şi coroniţa. Acest ritual se desfășoară în acelaşi timp cu bărbieritul mirelui şi simbolizează pregătirea fetei pentru a deveni nevastă.

Hora și turta

Înainte ca alaiul să plece spre biserică, acasă la mireasă se horește, apoi un colac, sau o turtă, special copt pentru această ocazie, este rupt deasupra capului miresei. Soacra mică împarte acum diferite cadouri naşilor, socrilor şi, uneori, rudelor apropiate, un fel de mărturii moderne!

Spre sfârşitul nunţii, nașa scoate voalul de pe capul miresei şi îi pune basma. Basmaua este simbolul  trecerii la statutul de nevastă. Voalul se pune pe capul unei fete necăsătorite.

O găină gătită, împodobită cu flori, o bancnotă şi alte ornamente, în funcţie de regiune, este oferită naşului în schimbul unei sume de bani. După dansul găinii, invitaţii pregătesc darul pentru miri.

… și obiceiuri noi

Acum, dacă tot ne dăm silința să fie nuntă ca-n povești care să ne aducă numai bine, de ce să nu împrumutăm niște ajutoare și de prin vecini. Inițial, să ne fie ca-n filme, mai apoi, să fie încă ceva care să ne-aducă noroc.

Mărturii: Săculeţi cu bomboane dăruite de miri invitaţilor. De regulă, conţin 5 bombonele învelite în marțipan sau caramel, simbolizând sănătatea, fericirea, fertilitatea, viaţa lungă şi belşugul. Vor fi păstrate de nuntaşi ca amintire.

Aruncarea buchetului: Fetele nemăritate se grupează în spatele miresei, iar aceasta, fără să se uită, aruncă peste umeri buchetul. Se spune ca cea care îl prinde, sau care este cea mai apropiată de locul în care a căzut buchetul, se mărită cel mai repede.

Ceva vechi, ceva nou, ceva de împrumut, ceva albastru: Mireasa va purta Toate acestea. Ceva vechi (o bijuterie de-a bunicii, un evantai, un pieptăn sau o oglinjoară), simbol al continuităţii  familiei. Ceva nou (rochia de mireasă sau accesoriile acesteia), simbol al viitorului fericit pe care tinerii îl au. Ceva de împrumut (poşeta, un pieptene, o oglinjoară, un ruj), simbol al norocului „împrumutat“. Ceva albastru (de cele mai multe ori jarteaua sau o batistuță) semnifica
fertilitatea cuplului.

Trecerea pragului: Motivul pentru care se obișnuia ca mirele să-și treacă soția în brațe peste prag atunci când pășeau pentru prima oară în căminul comun, era acela de a o feri de spiritele rele ascunse sub pragul casei.

Grâul și/sau orezul se aruncă peste și înaintea tinerilor însurăței ca să le aducă belșug, dar și pentru fertilitate.

5 superstiții de care aș ține seama

√ miresele nu trebuie să poarte perle (nici bijuterii, nici pe rochie) pentru că aduc lacrimi.
√ miresele nu trebuie să-și croiască propria rochie de nuntă, aduce ghinion.
√ mireasa nu trebuie să probeze voalul cât timp este îmbrăcată în rochie de mireasă.
√ dacă s-a spart un pahar sau o farfurie în timpul petrecerii, vei avea o căsnicie fericită.

√ dacă eşti pentru a  treia oară domnișoară de onoare, vei rămâne nemăritată.

 

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.39/05.10.2017
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: pixabay

Comments

comments

Leave a Reply