Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > O minune de copii

O minune de copii

 

Am pierdut o sarcină, apoi mi-am văzut visul cu ochii

Rodica s-a căsătorit în 2004, iar împreună cu soţul ei s-a mutat abia în 2005. Ea din Constanţa, el din Brăila, dar drumurile i-au purtat până la urmă la Bucureşti. „Eu am insistat din prima clipă să facem copii, el spunea să stau liniştită, pentru că avem tot timpul şi oricum o să fie floare la ureche.“ N-a fost aşa. Au început analizele, de la cele uzuale până la altele mai complexe, vreme de doi ani. „Îmi doream să rămân însărcinată pe cale naturală, aşa mi se părea normal. Naşa mea abia după patru ani de investigaţii şi tratamente, chiar şi fertilizări nereuşite la Budapesta, a rămas însărcinată! Se ruga de mine să merg direct pe fertilizare, să nu mai pierd timpul. Nu am ascultat-o.“  A acceptat, până la urmă, să se programeze la specialist, dar numai ca să afle ce probleme are, nu pentru fertilizare. După un tratament uşor de stimulare, a rămas însărcinată. „La patru săptămâni, am primit cea mai groaznică veste. Sarcina se oprise din evoluţie, practic nu se formase embrionul cum trebuia. Am suferit mult“. A mai aşteptat un miracol vreme de un an, iar în aprilie s-au decis pentru fertilizare. A avut noroc din prima. „Eu sunt o persoană credincioasă. Am sperat să se întâmple totul firesc, nu reuşisem să depăşesc din punct de vedere religios ideea că fertilizarea in vitro e un păcat, am fost dusă şi la un preot care mi-a spus acelaşi lucru. Mama a fost şi ea împotrivă. M-am temut toată viaţa de ideea de avort, nu voiam să-mi încarc astfel conştiinţa. Totuşi, duhovnicul nostru m-a încurajat, spunând că nu conoaştem noi căile Domnului şi am mers mai departe. M-am dus cu inima uşoară şi fără nici un stres, eram sigură că se va întâmpla.“ Perioada sarcinii a fost frumoasă, dar şi cu emoţii mari. Rodica a stat mult la pat, nu a ieşit din Bucureşti până la şapte luni. Pe 30 decembrie, Ana Daria a venit pe lume. „Cel mai frumos moment a fost după ce am născut-o. Mi-au adus-o la reanimare şi i-am zis: ce faci, mami? Iar ea s-a uitat spre mine. Ştiu că m-a recunoscut. Emoţia aceea n-o pot descrie în cuvinte.“ De atunci, nimic nu mai e ca înainte. „Apar nopţile nedormite, viaţa se complică, dar devine minunat de frumoasă. Îi ofer ei fiecare minut liber pe care-l am. Ana e geloasă pe mine şi pe soţul meu, nu ne lasă să ne pupăm, să ne îmbrăţişăm de faţă cu ea. E unul din motivele pentru care am vrea să-i facem un frăţior. Mai încercăm o dată la anul! Ne dorim măcar încă un copil şi sperăm din toată inima în acest dar de la Dumnezeu.“

După ani de încercări şi inseminări eşuate, magia a prins viaţă în burtica Aureliei. De două ori.

La un an după căsătorie, Aurelia şi soţul ei, amândoi medici, s-au decis că e timpul să-şi mărească familia. Planurile nu le-au mers ca la carte. După şase luni de încercări, pe la sfârşitul anului 2002, au vrut să afle dacă e ceva în neregulă. Din 2003 au început investigaţii, tratamente, câteva luni de stimulări, toate fără nici un rezultat. Au urmat inseminările intrauterine, nu mai puţin de zece,  la doi mari profesori din ţară. Degeaba. „Prin urmare, ne-am hotărât (noi, nici un doctor din România nu mi-a propus, deşi corect este ca, după trei inseminări nereuşite, să se treacă la fertilizare in vitro) să facem o fertilizare in vitro. În 2007, am plecat la Budapesta, cu foarte multă speranţă, pentru această procedură.“  Cele două fertilizări in vitro făcute acolo au fost şi ele nereuşite. După atâtea eşecuri, Aurelia a început să creadă că, orice ar face, nu va putea avea copii. Trecuseră deja cinci ani de încercări şi dezamăgiri lună de lună. „La aflarea rezultatului negativ, trăieşti o durere pe care nu o poţi explica în cuvinte. Aşa că m-am remontat psihic şi, împreună cu soţul, am hotărât să înfiem un copil. În octombrie 2007, am demarat procedurile, numai că, de sărbătorile de iarnă, a venit Moş Crăciun materializat în doi prieteni din Grecia care au insistat foarte tare să mai fac un consult la doctorul lor din Atena. În februarie 2008, am decis să merg în Grecia. În aprilie, am început tratamentul de fertilizare in vitro, în mai 2008 am aflat că sunt însărcinată, iar pe 5 ianuarie 2009 s-a născut fetiţa mea. Nu se compară cu nimic fericirea pe care am simţit-o la prima ecografie, când i-am auzit bătăile inimii.“ Când Mara a mai crescut, au luat-o de la capăt cu o nouă fertilizare in vitro. Aşa a venit pe lume şi o scumpete de băieţel, Lucian. „Am ştiut că Cel de Sus nu mă va lăsa. Ne doream foarte tare copii şi, atât timp când existau mijloace prin care să ne realizăm acest vis, trebuia să încercăm tot ce se putea. Mi-aş fi dorit trei, dar sunt mulţumită că am reuşit să avem doi, că nu am lăsat-o singură pe fetiţa mea. Aş încerca şi o a treia sarcină, sunt sigură că mi-ar reuşi din prima, dar mi-e teamă, pentru că nu mai am 20, ci 40 de ani, iar sarcina cu băieţelul a fost destul de grea.“ Mara a fost cea mai încântată de frăţiorul ei, îi vorbea zilnic încă din burtică şi acum sunt nedespărţiţi. Bucuria de a-i avea în preajmă nu se compară, pentru Aurelia, cu nimic.

Uneori e simplu, alteori a avea un copil devine un lucru complicat, costisitor şi covârşitor emoţional. Da, pentru că, uneori, a avea un copil e mai mult decât o minune. 

Ani de aşteptare. Descurajare. Verdicte din pricina cărora uiţi să mai respiri pentru câteva secunde. Dorinţă. Emoţie. Uneori, poate, obsesie. Şi, din când în când, câte o minune care te face să crezi că se poate, că nu e totul pierdut, că a deveni mamă e un dar pe care, dacă n-o să încetezi să lupţi, o să-l primeşti. Să lupţi sau să speri? Poate amândouă? Le avem pe toate în cele patru poveşti care urmează. Avem şi speranţă, şi încredere, şi descurajare, avem aşteptare şi uneori durere. Şi avem patru mame care au crezut că se poate sau care, taman când credeau că nu se mai poate, s-a putut. Patru mame cu cinci minuni. Pe care le ţin acum de mână într-o binecuvântare ce li se permite în special celor tari şi care nu au încetat să spere.

45 de ani şi două liniuţe roz

Irina şi Aurelian aveau o viaţă destul de agitată, dar frumoasă. Erau, cum se spune, la mijlocul vieţii şi se simţeau mulţumiţi. Aproape mulţumiţi. Nu aveau copii. „Încercasem tratamente pe bază de medicamente – prin 2000, soluţia fertilizării in vitro suna încă a SF –, dar nu am rămas însărcinată. Când am ajuns la 40 de ani fără nici un rezultat, mi-am zis: dacă n-a fost până acum, de acum încolo sunt prea bătrână să mai încerc. Dacă o fi să fie… Şi aici gândul se oprea, pentru că nu vedeam cum s-ar putea întâmpla ceva.“ Şi, de unde devenise obsedată de dorinţa de a face un copil, deodată s-a relaxat şi şi-a văzut de viaţa ei frumoasă şi agitată. Până într-o zi, în care menstra a întârziat. „Aveam aproape 45 de ani. Nici măcar n-am îndrăznit să sper, mă gândeam doar că am intrat la menopauză cam devreme. Când nici luna următoare nu s-a întâmplat, am cumpărat un test de sarcină. Nu cred că voi uita vreodată momentul în care stăteam în baie, cap în cap cu bărbatul meu, şi ne uitam fascinaţi la cele două liniuţe roz. Eram fericită şi speriată în acelaşi timp. Mi se înmuiaseră puţin genunchii, dar am avut puterea să glumesc. Nu mai ţin minte ce, dar ştiu că amândoi râdeam ca proştii.“

Al doilea test de sarcină a arătat acelaşi rezultat.  Aşa că a ajuns la ginecolog. „Da, sunteţi însărcinată. CHIAR vreţi să păstraţi copilul? m-a întrebat uitându-se uşor dezaprobator la părul meu alb. DA, am spus cu hotărâre. M-am dus acasă şi, un pic speriată, am făcut consiliu de familie: ce facem, îl păstrăm? Amândoi aveam 110 ani!! Eram cam ca-n Biblie. Soţul meu a zis DA şi, în ziua în care am împlinit 45 de ani, am făcut prima ecografie. Atunci am văzut inimioara copilului. Era un bob de fasole cu o inimă care bătea tare, tare.“

Sarcina a fost uşoară, doar spaima să nu fie ceva în neregulă cu fătul din cauza vârstei a purtat-o pe drumurile medicilor, ecografiilor, amniocentezei… „În ultima lună, medicul cu care am născut, o ardeleancă dintr-o bucată, m-a monitorizat ca pe ceva ieşit din comun. Toată lumea se minuna şi se bucura totodată de fericirea mea. Am născut prin cezariană şi nu m-am putut împiedica să întorc capul ca să-l văd. Băieţelul meu ţipa din toţi rărunchii. Până atunci nu spusesem nimănui cum vreau să-l cheme. De pe targa care mă ducea de la sala de naşteri la Terapie Intensivă, i-am spus lui Aurelian că vreau să-l cheme Matei: înseamnă «darul lui Dumnezeu».“

În luna aceea, nu aveam voie să rămân gravidă

Ştia că îşi doreşte un copil, avea bărbatul potrivit alături, aşa că au pornit la treabă. Se gândea ce frumos ar fi să se nască micuţul în zodia Leu… Apoi, a început să se gândească la faptul că ar fi bine să se nască atunci când o dori el să vină, numai să vină. Mihaela (39 de ani) nu rămânea însărcinată… Aşa au început controalele, aşa au apărut întrebările. Nu însă şi răspunsurile. Nu se ştia cu precizie cauza. „Erau foarte mulţi de «se prea poate». Nu ştia nimeni să ne spună exact de ce a trecut o jumătate de an şi nu am rămas însărcinată. Am zis să nu mai pierdem timpul şi am trecut la acţiune. Am făcut, pentru început, cinci inseminări artificiale. Nereuşite toate.“ Nu s-a descurajat şi a trecut la pasul următor, fertilizarea in vitro. Tot nereuşită. Trecuseră deja mai bine de doi ani de când încerca să aibă un copil. „Mă pregăteam de o operaţie dentară destul de complicată. În luna aceea, nu aveam voie să rămân gravidă. Ca să fiu sigură-sigură, înainte să plec de acasă pentru procedură, am făcut un test de sarcină. Negativ!“, îşi aduce aminte Mihaela. Aşa că a făcut 19 radiografii, o operaţie cu anestezie, a luat antiinflamator şi antibiotic două zile la rând. La zece zile după operaţie, avea certitudinea că este gravidă, deşi alte teste de sarcină arătaseră contrariul. Testul de sânge era pozitiv, Mihaela era pentru prima dată în viaţa ei însărcinată. Pe cale naturală. „Am fost şocată. Evitasem perioada fertilă, făcusem înainte de radiografii un test de sarcină… nu am fost inconştientă. Nu mă gândeam decât că voi fi nevoită să dau afară copilul pe care mi-l dorisem atâta amar de vreme…“ Doctorul care o monitoriza i-a propus să o ia pas cu pas. În primele trei luni, a făcut ecografii în fiecare săptămână. A stat cu sufletul la gură timp de nouă luni. S-a învinovăţit şi a sperat totodată. Şi, una peste alta, a avut o sarcină fără nici un fel de problemă. La capătul ei, a venit pe lume minunea Daria, un copil perfect sănătos, azi în vârstă de patru ani. 

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus