Vrei ca relaţia dintre tine şi copilul tău să fie una de prietenie? Mulţi părinţi şi-o doresc, nu toţi reuşesc însă. De ce oare? S-ar părea că nu e deloc uşor să fii în acelaşi timp părinte şi prieten al propriului copil.
Îţi cunoşti copilul? Iată un prim pas în stabilirea relaţiei de prietenie cu copilul tău. Sigur, cu condiţia ca răspunsul să fie afirmativ. Ceea ce înseamnă să ţii seama de temperamentul, caracterul, interesele şi pasiunile lui, de ce la un moment dat procedează într-un fel şi nu într-altul, făcând abstracţie de modul în care, ca părinte, ai fi vrut tu s-o facă.
Acceptă-l aşa cum este. Chiar dacă nu este înzestrat cu calităţile pe care ai fi dorit tu să le aibă, cu siguranţă are altele. Doar iubindu-l necondiţionat îl ajuți să se dezvolte armonios, să-şi pună în valoare darurile cu care este înzestrat. Iar toate acestea înseamnă să ai încredere în el, să-i arăţi că ţi se poate adresa cu absolut orice întrebare, cu orice problemă. Şi că, atunci când o va face, nu-l vei judeca, nu-l vei condamna. Doar aşa va şti că o să fie înţeles şi susţinut.
Marele avantaj al unei asemenea relaţii pentru copil, urmare a înţelegerii şi încrederii reciproce, constă în favorizarea dezvoltării sentimentului valorii de sine, ceea ce va face ca, pe viitor, să nu-i fie frică să aibă iniţiativă, să lupte pentru a-şi atinge scopurile, ştiind că în orice moment se va putea baza pe înţelegerea şi sprijinul părinţilor. Ce ar mai trebui să faci pentru a-ţi atinge scopul?
Respectă-l
Unul dintre secretele unei reale comunicări cu copilul (şi nu doar cu el, fireşte) este a-l respecta ca pe orice altă persoană. Ascultă cu atenţie ce-ţi spune pentru a-i arăta că te interesează ce-l preocupă, apreciază-i opiniile, convingerile, interesele şi pasiunile, chiar dacă sunt diferite de ale tale. Provoacă-l să-ţi vorbească despre ce simte. Cum anume? Acordându-i atenţie când vrea să-ţi spună ceva. Se va simţi iubit şi apreciat şi va dori să-ţi împărtăşească din trăirile lui. Şi dă-i ocazia să-ţi explice greşelile pe care le face pentru a putea înţelege cum gândeşte, ce a determinat un anume comportament.
Nu-l critica
Critica distructivă este una dintre cele mai periculoase atitudini ale părinţilor faţă de copilul lor, urmarea fiind o scăzută apreciere de sine, neîncrederea în propriile forţe. Aşadar, nu-l judeca nici măcar atunci când greşeşte. Cum altfel? Adoptă o atitudine deschisă, înţelegătoare, încurajatoare, care să-l determine să-ţi ceară sfatul, să ţi se confeseze. N-o va face dacă îl vei tot întâmpina cu expresii de genul „ţi-am spus eu!“ Când eşti tentată să-l critici, gândeşte-te că e foarte important să-i menajezi demnitatea – concentrează-te pe atitudine, pe rezultat, nu pe personalitate! „Rezultatele pe care le-ai obţinut sunt mai slabe decât mă aşteptam“, „n-ai depus suficiente eforturi pentru…“, în nici un caz „eşti un prostănac, cum ai putut…?“, „m-am săturat de năzbâtiile tale!“
Mai bine spune-i: „Ce-ar fi ca data viitoare…“, „hai să mai încercăm o dată mâine“ şi oferă-i ajutorul sau căutaţi soluţii împreună. Fă din copil un aliat, conveniţi asupra a ce doreşti să schimbi, când şi în ce măsură.
Dacă îţi tot critici copilul din fragedă copilărie, se va obişnui, la fel de timpuriu, să se autocritice. Cu alte cuvinte, se va deprecia singur, nu-şi va aprecia calităţile, va interpreta negativ propriile experienţe, va trăi tot timpul cu sentimentul că nu este suficient de bun, oricâte eforturi ar depune într-o direcţie sau alta, indiferent de rezultatele obţinute.
Şi nu uita: când te nemulţumeşte ceva din atitudinea ori faptele lui, porneşte întotdeauna de la ideea că prichindelul tău, ca orice om de altfel, a greşit pur şi simplu. Și n-a făcut-o intenţionat!
Şi reguli, şi libertate
Dacă o relaţie obişnuită de prietenie se bazează pe egalitate, cea dintre părinte şi copilul lui trebuie să implice şi autoritate. A părintelui, desigur. Cum procedezi? Fixează reguli, dar lasă-i şi libertate. Copilul trebuie să ştie că încălcarea limitelor va conduce la suportarea anumitor consecinţe. Nu pierde nicio ocazie să-i explici ce e bine şi ce e rău. Permite-i să ia decizii pe cont propriu, să hotărască şi să acţioneze de unul singur în unele situaţii, iar în calitate de prieten, dar şi ca părinte, oferă-i sprijinul, îndrumarea şi sfaturile tale. Nu uita: un control exagerat nu este nici pe departe cea mai bună soluţie. Nu supravegherea strictă contribuie la o relaţie de prietenie, armonioasă în familie, ci încrederea reciprocă. E valabil şi în cazul adulţilor, nu-i aşa?
Împreună
Poţi deveni un adevărat prieten pentru copilul tău, căruia să-i împărtăşești toate bucuriile şi supărările, valorificând la maximum timpul petrecut împreună. Ascultă-l cu interes, întreabă-l cum şi-a petrecut ziua, povesteşte-i despre ce ai făcut tu, despre natura activităţii tale, despre propria copilărie, de fapt despre tot ce observi că îl interesează. În timpul tău liber, faceţi ceva împreună: desenaţi, gătiţi ceva „cu totul şi cu totul original“, organizaţi o ieșire în mijlocul naturii, lasă-te antrenată în jocurile copilăriei lui. Şi bucuraţi-vă că sunteţi laolaltă.
Părinți sau prieteni?
Ambele. Sau doar părinte. Asta, întrucât unii părinţi, din dorinţa de a construi o relaţie de prietenie cu propriul copil, ori îl răsfaţă prea mult, ori încearcă să imite comportamentul acestuia, crezând că astfel se pot integra mai uşor în viaţa lor. Urmarea? Copil răzgâiat, neajutorat, iresponsabil, relaţie de prietenie ineficientă, rol de părinte compromis.
Prieteni pentru toată viaţa? Da. Asta, deoarece, dacă de sprijinul unui părinte te poţi lipsi de la un moment dat, de un prieten ai nevoie întotdeauna.
Citește și:
8 motive pentru care familia iti prelungeste viata
Cine hotaraste viitorul copilului tau?
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.6/12.02.2015
Autor: Olga Sveduneac
Sursa foto: pixabay.com