Cel mai mare duşman al nostru ne e, deseori, propria persoană. Singure ne judecăm aspru și ne mustrăm cu severitate. Autoflagelarea mentală e o apucătură preponderent feminină, bărbaţii sunt mult mai blânzi cu ei înşişi, de la ei putem învăța să ne valorizăm mai mult.
Vai, ce proastă am fost. Cum de-am putut să fac aşa ceva, îmi vine să-mi trag două palme. (Şi chiar îţi tragi câteodată, fie şi simbolic, în faţa oglinzii.) Printre talentele delicatului suflet feminin, se numără unul chiar de prisos: autoincriminarea. Nu zic că nu avem uneori dreptate să fim supărate pe noi însene, dar, aşa cum încercăm zi de zi să fim drăguțe şi tolerante cu alte persoane, fie şi din sforţări strict diplomatice, de ce pe noi ne punem la colţ cu atâta voluptate?
Ei te văd cum te vezi tu
Mi-a fost întotdeauna frică să nu dezamăgesc şi am considerat că de bun-simţ e ca alţii să-şi manifeste părerea bună despre mine înainte de a mi-o manifesta eu. Fără să ştiu că lucrurile funcţionează tocmai invers, că persoanele din jur ajung să te vadă fix cum te vezi (nu declarativ, ci la nivel profund) tu însăţi.
O fostă colegă mi-a atras odată atenţia că am tendinţa, dintr-o modestie prost înţeleasă şi păgubos utilizată, de-a mă autoterfeli verbal, aşteptând să fiu contrazisă. „Ei, aşa sunt eu, mai tută“, ziceam cu ton de glumă în anumite situaţii, pentru a câştiga simpatia auditoriului şi a-l forţa să nu mă judece prea aspru. Oamenii zâmbeau şi, dacă era cazul, „mă complimentau“ apoi uimiţi: „Vezi că a fost bine?! Te-ai descurcat excelent şi îţi făceai atâtea probleme!“
Eu mă umflam în pene până când, cu ajutorul colegei binevoitoare, am înţeles: chiar le induceam oamenilor ideea că sunt tută, așteptările lor în privința mea scădeau, iar când dovedeam că nu e aşa, se mirau şi mă mângâiau pe creştet ca pe un copil ce-ţi arată un desen stângaci.
„Fă-i pe oameni să-ţi aplaude cu adevărat realizările, nu contrastul dintre părerea proastă pe care le-ai inoculat-o despre tine şi performanţele de care până la urmă ai dat dovadă. Ei nu trebuie să gândească «uite, mă, că nu-i chiar aşa de proastă», ci «a făcut o treabă excelentă!»“
Nu i-am mulţumit niciodată acelei colege, mi s-a părut atunci dură cu mine. O fac acum, public, din toată inima.
Cea mai bună prietenă
Nu mă refer acum la amica din copilărie, căreia îi poţi împărtăși cele mai intime secrete, şi nici la partenera de bârfă, shopping şi „tocat“ masculi. Cea mai bună prietenă trebuie să-ţi fii chiar tu. Nimic din ce spui sau faci nu trebuie să te rănească. Înainte de a le exersa pe alţii, exersează pe tine iertarea, toleranţa, delicatețea, chiar dacă ai făcut şi-o să mai faci greşeli. Iată câţiva paşi care te pot ajuta să te împrieteneşti mai strâns cu tine:
Nu te lăsa doborâtă. Oricât de facil şi tentant ar fi să tragi concluzia că asta e, astea-ţi sunt limitele şi de atât eşti în stare, o dovadă de prietenie sinceră faţă de propria persoană e autoîmbărbătarea. Spune-ţi că poţi, că trebuie să mai încerci, că ai curaj. Şi mai spune-ţi că nu trebuie să disperi dacă dai greş. Forţa de a o lua de la capăt o vei găsi tot în tine.
Analizează-ţi emoţiile. Nu te lăsa copleşită de ceea ce simţi, chiar dacă, teoretic, emoţiile nu pot fi substanţial controlate. Vezi care e tiparul după care reacţionezi în anumite situaţii, ce simţi la început şi cum se modifică aceste sentimente cu timpul. Această analiză te va ajuta să te cunoşti mai bine şi să-ţi struneşti gândurile şi pornirile negative.
Acceptă ce nu poţi schimba. Poţi să te biciuieşti în gând până ce îţi va sângera sufletul, dar circumstanţele, trecutul şi firea celor din jur nu le poţi schimba. Ce poţi schimba sunt percepţia ta despre ele şi gradul de vinovăţie pe care ţi-l atribui când te gândeşti la un eveniment din viaţa ta. Cere iertare dacă ai greşit cuiva şi astfel te vei putea ierta pe tine mai uşor.
Articol preluat din ediția de mai 2014 a revistei Femeia.
Autor: Alina Grozea
Sursa foto: Thinkstock