Unde e minte mult e și prostie multă, spune o vorbă din bătrâni. Dar ce înseamnă asta de fapt? Că ar trebui să fim mediocri? Că deșteptăciunea e ceva de ocolit? Că trebuie să ne temem foarte tare de prostie? Altfel spus, ce este mai important: coeficientul de inteligență sau inteligența emoțională?
Inteligența a fost cultivată și apreciată din cele mai vechi timpuri, pentru că datorită ei am supraviețuit ca specie. Homo sapiens înseamnă exact asta, omul inteligent sau înțelept. Capacitatea de a rezolva probleme nu este rezervată omului, o au toate celelalte specii, în măsură mai mare sau mai mică. Dar numai oamenii, se pare, asociază inteligența cu prostia. De ce?
Un ideal renascentist aproape uitat
În Antichitate și apoi în Renaștere, care a vrut să învie tradițiile celei dintâi, omul ideal era cultivat, inteligent, sănătos și cu un corp frumos. Anticii au înțeles rapid că mintea deșteaptă locuiește într-un corp bine îngrijit, așa că s-au preocupat să-și crească copiii în acest spirit, cultivându-le atât capacitățile intelectuale, cât și pe cele fizice. Creștinismul a adus cu sine un dispreț pentru corp, în primele veacuri, și un accent exclusiv pe suflet și cultivarea acestuia. Căci trupul este pieritor și se strică, dar sufletul este nemuritor și are nevoie să fie îngrijit. Renașterea a readus în prim-plan conlucrarea optimă dintre cele două aspecte, cel fizic și cel mental, și a arătat importanța cultivării ambelor. Contrareforma și mai târziu societatea laică au uitat că sufletul nu poate exista independent de corp în această lume, iar era industrială a pus accent pe inteligență și performanță mentală. Trăim azi în siajul acestor idei și, deși în Occident lucrurile s-au inversat, în sensul că deseori corpul este mai bine îngrijit decât sufletul, uităm să avem grijă de trup, pe care Constantin Noica îl numea atât de plastic „fratele porc“.
Citește și: De ce copiii-minune ajung adulti obisnuiti?
Inteligență rațională versus prostie emoțională
Un fenomen des întâlnit în ultimele decenii îl reprezintă copiii supradotați, cu o inteligență extraordinară, care termină câțiva ani de școală în unul singur și uimesc lumea cu abilitățile lor uluitoare de a rezolva probleme și de a înțelege complexitatea multor chestiuni dificile. La ei se remarcă însă deseori și o anumită întârziere în dezvoltarea emoțională. Se simt bine soluționând probleme complicate, dar sunt stingheri printre cei de vârsta lor și găsesc cu greu subiecte de conversație. Par, în limbajul comun, niște idioți sociali. Este foarte probabil ca zicala românească să se refere la acest fenomen. Copiii de acest fel se dezvoltă într-un ritm care-l depășește pe cel obișnuit, iar latura lor emoțională nu ține pasul cu dezvoltarea lor intelectuală. De multe ori sunt ridiculizați și marginalizați, iar când cresc, ei sunt cei care evită aglomerările și întâlnirile cu cei de aceeași vârstă, din simplul motiv că se plictisesc cu aceștia. Mulți părinți nu înțeleg fenomenul și pun o presiune suplimentară, în loc să fie empatici și să înțeleagă faptul că acești copii au nevoi speciale și trebuie tratați ca niște adulți încă de la vârste fragede. Dar tratamentul pentru adulți se referă doar la partea intelectuală. Pentru cea emoțională au nevoie de îndrumare și atenție, iar aici intervine, ca de obicei, cultura corpului. Un antrenament pentru performanță mentală ar trebui combinat cu un sport practicat regulat, pentru ca sufletul și corpul să se dezvolte împreună și armonios.
Citește și: Cum iti dezvolti inteligenta emotionala
O viziune cuprinzătoare a universului
Oamenii cu inteligență înaltă au tendința să considere că știu dinainte cum se rezolvă o problemă, pentru că experiența le-a demonstrat acest lucru. Pentru a nu suferi și de o prostie egală cu deșteptăciunea, poate că ar trebui încurajați de mici să privească lucrurile mai amplu, să ia în considerație mai multe aspecte și opinii și să fie mai deschiși la alte puncte de vedere, chiar dacă, la prima vedere, li se par irelevante. Oamenii deștepți nu au răbdare cu proștii, dar se pot afla în situații în care sunt ei înșiși proști. O relativizare a perspectivei aduce mai mult umor în ecuație și menține echilibrul între înțelegerea corectă a lucrurilor și o imagine de sine care se păstrează în limitele bunului simț. Este ușor să fim proști, viața ne arată acest lucru de multe ori. Este cu atât mai meritoriu să ne menținem deștepți în orice situație, pentru că asta presupune un echilibru de ordin superior și mereu în mișcare.
Citește și:
Articol preluat din ediția de septembrie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Dana Verescu
Foto: iStock.com